Supravegherea și apărarea antiaeriană a României (iulie 2020)

By | 11/07/2020

Dacă România ar fi atacată (și) pe calea aerului, cu ce capabilități militare (sau și de altă natură) ar putea aborda și răspunde eventualului sau eventualilor agresori?

Vă dați seama de pe acum, că nu am un răspuns complet la această întrebare. Explicațiile sunt multiple, însă câteva trebuiesc spuse de pe acum:

  • nu sunt cadru militar și nu ocup vreo funcție publică care să îmi permită accesul la informații militare clasificate pe nivele de securitate. De altfel, tot ceea ce mai jos am să vă prezint, sunt informații publice, pentru care e adevărat că ”am săpat” ceva timp și mi-am consumat ceva energie pentru a le însăila într-o formă cât de cât coerentă;
  • oarecum firesc, în strategia militară a unei țări, deloc neimportant, de ceva vreme și parte a NATO (e cazul desigur al României), multe informații rămân secrete, sau multe informații sunt ”fumigene”, adică sunt răspândite în mediul public, tocmai pentru a crea perspective false, înșelătoare;
  • pe de altă parte, unele procese de aprovizionare și logistică pe domeniu, sunt în curs de realizare chiar la momentul întocmirii acestui material (vezi sistemul HIMARS – informații mai jos) iar informațiile pe stadii și etape de lucru, pur și simplu lipsesc cu desăvârșire din spațiul public.

Dar să trecem la treabă.

Un prim aspect important, esențial, care trebuie cunoscut atunci când e vorba de un posibil sau posibile atacuri aeriene asupra unui teritoriu, este acela al capabilităților statului aflat sub asalt, de a repera la timp și cât mai precis, numărul și specificitățile tehnice ale aparatelor sau dispozitivelor ce au intrat s-au se îndreaptă spre spațiul său aerian. Nu mai puțin important aici, este și faptul că există o întreagă paletă de tehnici și metode, prin care aparatura de monitorizare și control a securității spațiului aerian a unui teritoriu, poate fi înșelată pentru a crea până la urmă false impresii, atât cantitative, cât și (să le spunem), calitative.

Dar cu ce și cum se monitorizează spațiul aerian al unui teritoriu?

”Cuvântul” magic este – radarul. Dar atenție, nu doar radarul, și asta pentru că trăim deja de ani buni în era competiției spațiale, și astfel, de mai mulți ani decât cei mai mulți cunosc, spațiul a devenit un veritabil câmp de supraveghere, monitorizare și cu oarece nuanțe, chiar de luptă între marile puteri ale lumii (pentru cei interesați de subiect, vezi postarea mea cu titlul – Sateliții noștri – cei de toate zilele).

Ca atare, să vedem ce radare (cu aplicație militară expresă) are azi România, și ce pot face ele.

Radarul AN / FPS – 117

Este un radar produs de compania americană Lockheed Martin Corporation, și se află în dotarea și exploatarea armatei române și a aliaților săi din 1998. România deține 5 radare fixe de acest tip și alte 5 mobile. Sistemele acționează pe o rază de 470 km și până la o altitudine de 30,5 km, fiind folosite pentru supravegherea radar, controlul traficului aerian, dirijarea avioanelor de interceptare și indicarea țintelor la sistemele de rachete sol-aer.

Radarul GAP FILLER / TPS-79

Este produs de compania americană Lockheed Martin Corporation și este un radar tactic mobil, cu rază medie pentru supraveghere aeriană, control al traficului aerian și supraveghere de coastă; detectează țintele aflate la până 10.000 de metri de sol, și are o bătaie de 190 km. Îl avem în dotare și exploatare din 2010, deși achizițiile au început în 2008. Sistemul poate opera într-un mediu electromagnetic ostil, făcând destul de bine față bruiajului. România deține azi 19 asemenea sisteme.

Radarul (radiotelemetru) P 37

Radarul P 37 este de producție rusească și se găsește în dotarea armatei române din anul 1975. Sistemul operează pe date bidimensionale (azimut și distanță) ale aparatelor aeriene de atac. Public nu se cunosc date și informații cât privește numărul, locația și operabilitatea reală a acestor sisteme la ora actuală pe teritoriul României.

Radarul (stație de radiolocație) P 18

Este de producție rusească și se găsește în dotarea armatei române din anul 1977. Este o stație mobilă și de observație permanentă a spațiului aerian, inclusiv a aparatelor de zbor din categoria ”Stealth”. Nu se cunosc în spațiul public, dacă și câte asemenea unități mai avem și câte sunt în exploatare.

Radar – Radioaltimetrul PRV 13

Este de producție rusească și a intrat în dotarea armatei române în 1978. Sistemul determină distanța, azimutul și înălțimea de zbor a aparatelor aeriene care evoluează la înălțimi joase (100 m și sub), putând participa la dirijarea aviației de vânătoare. Nu se găsesc informații publice cu privire la numărul și reala operabilitate a acestor sisteme azi în România.

Radar anti-balistic din cadrul Complexului de la Deveselu

După cum se știe, în județul Olt, în localitatea Deveselu, din 2016, este operațională o bază de apărare anti-rachetă, parte a sistemului defensiv (?!) al NATO în estul Europei. În cadrul acestei structuri, se găsește oarecum firesc, și un radar anti-balistic, dedicat monitorizării și pregătirii interceptării eventualelor rachete lansate de potențiali inamici asupra teritoriului unei țări membre a NATO. Nu se cunosc detalii specifice acestui instrument de monitorizare a spațiului aerian, însă având în vedere, tipurile de amenințări pentru care baza a fost construită (interceptare și distrugere rachete cu rază scurtă, medie sau poate chiar lungă de acțiune?!) avem motive să credem că acest radar este poate cel mai performant de pe teritoriul României.

Cum aici se termină enumerarea sistemelor radar aflate în dotarea și exploatarea armatei române (?!, alții văd ceea ce vedem noi, și mult mai mult…?!;, și nu le-am inclus și pe cele civile ca să spunem așa?! și pe cele aferente sistemelor anti-rachetă și anti-aeriene – vezi mai jos), este locul și momentul potrivit să mai spunem și faptul, că în perioada 2009 -2018, Ministerul Apărării Naționale a României, a cheltuit suma de 7.500.000 de euro, pentru închirierea de servicii de comunicații satelitare. Pentru perioada 2019 – 2028, se aproximează din nou, un necesar de servicii satelitare, în valoare de cel puțin 15 milioane euro. Este adevărat că aceste servicii par fi dedicate în special comunicațiilor între diferitele structuri ale armatei române dislocate în diverse teatre de operațiuni de pe glob, însă nu poate fi exclusă și posibilitatea altor aplicații oferite de asemenea avansate tehnologii.

Dar dacă ”vedem” că cineva vine spre noi cu diferite aparate de zbor, noi ce facem, cum reacționăm?

Răspunsul este: Depinde.

Depinde de ce fel de aparate de zbor vorbim, depinde ale cui sunt, și depinde de cine urmează a decide cât privește reacția noastră (?!).

Ei bine, printre posibilele reacții este și aceea de a dispune ridicarea de urgență de la sol, a unei părți sau poate (Doamne ferește ?!) a întregii flote de avioane militare de reacție rapidă.

Să vedem cum stăm azi, la acest ”capitol”.

La ora întocmirii acestui material (iulie 2020), România avea în proprietatea sa, un număr de 12 avioane de vânătoare F-16 (vezi imaginea de mai jos). Avioanele nu sunt noi, au fost cumpărate din Portugalia cu 628 milioane euro, pe baza unui contract încheiat în 2013, și au fost livrate până în anul 2017. Cele 12 aparate sunt de tip Block 15 A/B și au fost modernizate de tip MLU (Mid-Life Upgrade). Cele 12 aparate sunt staționate la Baza Aeriană 86 Borcea, și formează Escadrila 53 Warhawks. Se pare că autoritățile române sunt în negocieri tot cu portughezii, pentru achiziția a încă 5 astfel de aparate, deși părerile sunt împărțite cât privește necesarul suficient (?!) pentru situația geo-militară a României (subiectul e mai complicat și nu intru aici în detalii; deși ceva merită a fi spus – ”Dacă se întâmplă ceva în România, nu vă chinuiți să cumpărați o mulțime de avioane (F 16/ F 35); venim noi cu peste 1.500, voi îngrijiți-vă să ne asigurați piste pentru aterizare și decolare” (o sinteză a declarației fostului general american Chuck Wald)

Pe de altă parte, deși informația este secretă, se pare că România mai are operaționale și în serviciu (cel puțin pentru patrulare aeriană) încă 30 de avioane de tip MIG LanceR B și C (vezi imaginea de mai jos), doar acestea mai făcând cât de cât față la actualele cerințe, după multe și discutabile modernizări (?!), și asta dintr-un efectiv total de 400 de unități la mijlocul anilor ’80. În imagine de mai jos, în prim plan un model MIG LanceR B, iar în fundal un aparat de tip MIG LanceR C. Bazele de la care aceste aparate operează, sunt situate în Turda și în Mihail Kogălniceanu.

Mai are România în dotare și 10 avioane subsonice de producție internă (Avioane Craiova SA) sub denumirea de IAR-99 Standard (vezi imaginea de mai jos), cu un nivel de dotare specific anului 1989 (deci necesită multiple modernizări) folosite în special, ca și avioane de antrenament, ele având însă și capabilități de recunoaștere și atac la sol.

Și tot la Craiova au fost produse și sunt încă în uz 11 avioane subsonice de tip IAR – 99 Șoim (tot la Craiova produse – vezi imaginea de mai jos), modernizate de data aceasta, la nivelul tehnicii din 1996. Cu suplimentarea adaptări și noi modernizări, aceste aparate ar putea fi folosite și pentru antrenarea piloților de avioane F-16. Deocamdată doar proiecte…

Dar dacă avioane sau aparate de zbor inamice, au intrat în spațiul aerian al României, cum ne putem apăra (sau riposta împotriva lor), în afara posibilelor lupte aeriene cu aparatele de zbor mai sus prezentate, sau/și cele ale aliaților noștri?

Răspunsul este: rachete și sisteme de artilerie.

Să vedem așadar, cu ce putem ”întâmpina” azi, eventualii musafiri nepoftiți.

Tun antiaerian S 60

Pe drept i se spune ”Bătrânul” tun antiaerian, căci el a fost introdus în exploatare la sfârșitul anului 1950, fiind de origine sovietică. A fost supus unor serii întregi de modificări și adaptări, ultima realizându-se în anul 1970. Tunul este folosit pentru apărarea aeriană cu rază scurtă de acțiune, împotriva atacurilor cu avioane pilotate sau fără pilot. Poate fi folosit de asemenea, și împotriva țintelor terestre și a celor de la suprafața apei.

Rachetele S-75 M3 Volhov

Sunt rachete de producție rusească, aflate în dotarea armatei române din anul 1964. Sistemele lor purtătoare și de ghidaj, au fost supuse la trei etape de modernizări, și asta până în anii ’80. Sistemul ce include aceste rachete este destinat apărării aeriene cu baza la sol, dar în anumite condiții, poate fi folosit și pentru nimicirea unor ținte terestre sau de la suprafața apei. România are 6 asemenea baterii. Sistemul are o rază operațională de 45 km și un plafon de circa 25.000 metri. Viteza rachetei este de 3,5 Mach (adică 3.717 km/oră) Conform declarațiilor oficiale, odată cu intrarea în serviciu a sistemului PATRIOT (detalii mai jos), aceste rachete vor fi primele scoase din uz.

Rachetele 2K12M KUB

Este un sistem de producție rusească (construit și livrat între 1950 și 1985) și fiecare include – lansatoare montate pe blindate șenilate (câte 3 rachete pe un blindat) și o unitate radar mobilă, situată pe un alt blindat șenilat. România are 8 asemenea baterii. Sistemul poate combate amenințări aeriene de până la 7.000 metri, având o distanță de tragere între 4,4 și 23 km.

Sistemul 9K33M3 ”OSA-AKM”

Este un sistem de rachete tactice sol-aer foarte mobil, de o altitudine mică și rază scurtă, de producție rusească (an de lansare pe piață – 1971). De altfel el are o rază de tragere de 10 km și de până la 5.000 de metri înălțime. România are se pare în jur de 20 de asemenea sisteme, fiecare sistem incluzând un vehicul lansator, cu până la șase containere cu rachete, și un sistem radar.

Sistemul CA-95 /9K31 Strela

Este un sistem de rachete sol-aer, ghidate cu infraroșu și în spectrul undelor luminoase, realizat pentru a acționa împotriva țintelor aeriene care evoluează la înălțimi mici (inclusiv elicoptere) sau care atacă prin surprindere. Este de producție rusească, lansat pe piață în 1968, iar în România el a fost montat pe transportul amfibiu blindat TABC-79. Armata română are se pare în dotare în jur de 40 de asemenea unități.

Sistemul 4K51 Rubezh

Este un sistem mobil anti-navă, de producție rusească (1964). România are 4 asemenea sisteme, aflate în dotarea forțelor navale, fiecare sistem cu câte două rachete P-15 Termit, cu o rază de acțiune de circa 80 de km.

Sistemul LAROM

LAROM este un sistem aruncător de proiectile reactive, dezvoltat de către compania Aerostar din Bacău, împreună cu companiile Elbit și IMI din Israel. Sistemul are la bază sistemul de origine rusă – BM 21 Grad. Larom a fost supus unor repetate (și controversate) programe de modernizare, unii creditându-l ca fiind sistemul cu cea mai mare putere de foc din dotarea armatei române (camioanele sistemului pot transporta 2 containere a câte 13 rachete fiecare (calibru 160 mm) sau două containere a câte 20 de rachete (calibru 122 mm). Raza de lovire a rachetelor este între 20 și 45 km. Azi, România deține 54 de asemenea sisteme.

Sistemul APRA-40

Sistemul poate lansa 21 de rachete de 122 de mm în 30 de secunde, la o distanță maximă de până la 20.5 kilometri. Controlul său poate fi făcut din cockpit-ul automobilului dar și de la distanță. Mașina de luptă are propriul său sistem de comunicații, putând transporta 2 blocuri a câte 20 de rachete fiecare. Azi se pare că România are în jur de 100 asemenea sisteme.

Complexul antiaerian autopropulsat GEPARD

Gepard este un complex antiaerian de producție germană, ce poate fi utilizat cu succes împotriva avioanelor și elicopterelor, care atacă prin surprindere la joasă înălțime. Este eficient de asemenea, și în lupta împotriva blindatelor. Este dota cu 2 tunuri de calibru 35 mm, având o cadență de tragere de 550 lovituri/ minut/tun. Se pare că România are în jur de 40 asemenea unități.

Sistem MIM -23 HAWK PIP-IIIR

Sistemul MIM-23 Hawk PIP-IIIR, este un sistem de apărare aeriană pentru distanțe medii, împotriva unor ținte care evoluează la înălțimi joase și medii. România a cumpărat în 2004, de la olandezi, 8 asemenea sisteme, împreună cu 213 rachete (se pare că acum mai sunt circa 150 rachete), după cum sistemul a fost integrat se pare cu succes cu capabilitățile sistemului Patriot (vezi mai jos), sporindu-i aplicabilitatea și împotriva rachetelor balistice tactice.

Sistemul MIM-104 Patriot

Sistemul este produs de compania americană Raytheon și este un sistem avansat de apărare antiaeriană, împotriva rachetelor balistice tactice. Sistemul este modular și extrem de mobil, având câteva funcții operaționale majore: comunicații, comandă, control, supravegherea radarului și ghidarea rachetelor. Pentru 3,9 miliarde dolari, România a cumpărat de la compania americană – 7 asemenea sisteme (cu o anumită configurație desigur – sunt multe variante posibile), prima baterie trebuind a intra în uz în acest an (2020).

În loc de concluzii:

  • Dacă cineva atacă (și) aerian România – contează CINE ne atacă și CU CE (efective și tehnică) ne atacă. Contează numărul aparatelor de zbor utilizate în posibila agresiune și contează performanțele și capabilitățile lor tehnice și de luptă. Desigur, nu mai puțin important, contează și cine pilotează aparatele de zbor (contează experiența la manșă, și experiența dobândită în lupta efectivă).
  • Pe harta dotărilor și a ”putințelor” antiaeriene globale – România NU contează. Practic, fără aliați…am putea…MAI NIMIC. Aici vitejia și curajul, nu ajută prea mult. Chestiunea e mai simplă…ai cu ce, sau nu ai…Restul, povești…

Să nu fie nevoie vreodată, să trăim ”povestea” neputințelor antiaeriene naționale, și dacă va fi să fie, să fim pregătiți cu alianțele potrivite.

Sănătate.

Doamne ajută.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *