Cine ești tu, popor român?

Profesorul universitar clujean Ioan-Aurel Pop, cu sprijinul și prin grija Editurii Litera, a publicat în acest an – 2019, cartea cu titlul ”De la romani la români. Pledoarie pentru latinitate”.

Titlul cărții este relevant prin sine, iar conținutul acesteia pledează într-o manieră atent și echilibrat construită, atât pentru cunoașterea unor referințe esențiale ale etnogenezei poporului român, cât și pentru utila folosință a acestora în analiza și dinamica prezentului recent, cât și a posibilului viitor pe aceste meleaguri.

Vă recomand a achiziționa și a studia cartea mai sus individualizată, iar mai jos, vă ofer posibilitatea de a citi parte a notelor mele de lectură, sub forma unor extrase din conținutul cărții.

Deci: Cine ești tu, popor român?

• Românii fac parte din grupul popoarelor romanice și vorbesc o limbă neolatină.
• La temelia oricărui popor romanic stau cel puțin trei (3) elemente etnice de bază: elementul vechi băștinaș, autohton, elementul cuceritor și elementul migrator – succedate în timp și suprapuse în această ordine. Din acest punct de vedere, la români, elementul autohton a fost (au fost) daco-geții, elementul cuceritor a fost (au fost) romanii, iar elementul migrator a fost (au fost) slavii.
• Este de reținut faptul că românii sunt singurul popor romanic care are în componența sa un element slav (și asta ca element migrator adăugat spre finalul etnogenezei), celelalte popoare romanice având ca zestre de acest fel elemente germanice (ostrogoți, longobarzi, franci, burgunzi, vizigoți, etc.).
• Din îmbinarea esențială a elementelor de mai sus, dar cu predominantă romană, latinofonă, în mileniul I al erei creștine (și nu la o dată fixă) – s-au născut românii.
• Daco-geții au avut la dispoziție cinci generații, adică circa 175 de ani, ca să învețe latinește, și astfel să se romanizeze. Romanizarea a presupus printre altele: deprinderea limbii latine, abandonarea propriei limbi, adoptarea credințelor romane, renunțarea la proprii zei și la propria filosofie de viață.
• Din punct de vedere geografic, etnogeneza românilor s-a derulat pe o arie geografică vastă, care se întinde de la Munții Balcani (Haemus) în sud până la Carpații Păduroși în nord și de la Câmpia Tisei în vest până în Podișul Moldovei în est. Este important de știut faptul că formarea poporului român nu a avut aceeași intensitate peste tot și nu a cuprins concomitent întreaga arie menționată.
• Estimările realizate ținând seama de densitatea populației în Imperiul Roman și în ”Barbaricum” (adică în afara Imperiului Roman) pot duce la concluzia că pe teritoriul dacic cucerit și controlat de romani se poate să fi fost cam 150.000 – 200.000 de daco-geți, mai ales femei, copii și bătrâni (foarte puțini bărbați tineri – câți mai rămăseseră au fost înglobați în unități auxiliare duse departe de imperiu).
• Momentul final al etnogenezei românilor (atenție – termenii ca ”primă atestare”, ”naștere”, etc. trebuie considerați relativi) se poate considera secolul al IX-lea, adică atunci când aceștia apar menționați cu numele de ”vlahi” sau ”blaci”.
• În Oltenia s-a produs unul dintre cele mai intense și mai îndelungate procese de romanizare dintre toate regiunile cucerite de romani la nord de Dunăre și dintre toate ținuturile care aveau să alcătuiască România modernă. Oltenia a fost integrată în Imperiul Roman încă din anul 102, la finele primului război dacic, pe de o parte, și nu a resimțit așa de acut retragerea aureliană din 271 – 275, pe de altă parte, deoarece stăpânirea Romei la nord de fluviu, mai ales la jumătatea de sud a Câmpiei Dunării, a continuat secole la rând, prin Imperiul Roman de Răsărit.
• De pe la anii 900 încoace, avem date constante despre români, firește nu din surse românești, ci din mărturii străine, din instituțiile, imperiile și regatele care aveau oameni știutori de carte, aveau cancelarii și scriptori.
• Românii s-au aflat, de la finalul etnogenezei lor (secolele al VIII-lea, al IX-lea), la frontiera dintre cele două mari arii culturale și confesionale ale Europei, aria latină și catolică, pe de o parte, și aria bizantină slavă și ortodoxă, pe de alta.
• Astfel, printr-o componentă fundamentală a identității lor, românii se revendică dinspre apus, iar prin alta, din răsăritul și sud-estul Europei. Însă dincolo de această dualitate, românii, cel puțin numele lor, prin limba lor, ca și prin latura esențială a originii lor, fac parte din latinitate.
• Modelul de viață greco-roman, la începutul erei creștine, se afla la ani-lumină distanță de ceea ce putuseră construi dacii, aflați în ”Barbaricum”. Firește, aceasta nu înseamnă că noi, în conștiința publică modernă și contemporană, trebuie să-i disprețuim pe daco-geți, dar nu-i putem nici diviniza. Dacii și romanii au alcătuit o sinteză, în cadrul căreia au biruit – așa cum s-a întâmplat peste tot unde condițiile au fost îndeplinite – latinitatea și romanitatea. De aceea, concluzia lui Vasile Pârvan, conform căreia ”îi slăvim pe daci pentru vitejia lor și-i binecuvântăm pe romanii cuceritori, căci datorită lor ne-am născut noi, miracolul românesc”, rămâne în continuare valabilă.
• Spre deosebire de aproape toți vecinii lor din centrul, sud-estul și estul Europei, românii (alături de greci și albanezi) nu au o dată precisă, simbolică a creștinării lor, deoarece ei nu au fost creștinați prin voința unui conducător, botezat la un moment dat (ca la bulgari, protobulgari, ruși, sârbi, unguri, polonezi, cehi, etc.). Românii s-au creștinat treptat, pe parcursul câtorva secole, începând cu strămoșii lor daco-romani, cu unii dintre coloniștii și militarii veniți în secolele al II-lea, al III-lea în provincia Dacia. Această creștinare parțială, sporadică, secretă și neorganizată, realizată din aproape în aproape, din om în om, în condițiile grele ale persecuțiilor, a primit un oarecare impuls după Edictul de la Mediolanum.
• Este de reținut faptul că, dacă proto-românii s-au creștinat în limba latină, organizarea bisericii lor creștine s-a realizat în forma și matrița slavă. Este esențial a se face distincția astfel între credință ca fenomen de conștiință și cutumă, pe de o parte, și biserică, ca aspect instituțional și de organizare publică a vieții religioase, pe de altă parte.
• Deși slavonismul etnic dispare la nord de Dunăre în secolele XII-lea și al XIII-lea (odată cu asimilarea ultimelor grupuri de slavi vechi), românii au păstrat încă vreo patru secole (4), ca pe o prețioasă tradiție, cultura bisericească și politică a slavilor, iar alfabetul chirilic s-a conservat până pe la jumătatea secolului al XIX-lea.
• Tiparul, introdus la români în 1508, a fost și el inițial în limba slavonă (Târgoviștea a fost, sub aspect cronologic, al patrulea centru mondial al tiparului slavon), trecându-se abia după câteva decenii și la cărți imprimate în românește (dar tot cu litere chirilice). În secolul al XVII-lea se produce o adevărată ”renaștere ortodoxă” (raționalizarea credinței) în țările române, însoțită de tipărirea unor valoroase cărți în limba română, dar și în slavonă, prin eforturile principilor Matei Basarab (1632 -1654), în Țara Românească, și Vasile Lupu (1632- 1653), în Moldova, sprijiniți de Petru Movilă, mitropolitul de origine română al Kievului (oraș aflat atunci în Uniunea Polono-Lituaniană).
• După căderea Constantinopolului sub turci (în 1453), lumea de credință bizantină intră în recul și, odată cu ea, se vădește criza modelului de civilizație adiacent. În același timp, Occidentul catolic, revigorat de Renaștere, de Reforma Protestantă și de marile descoperiri geografice, se manifestă ca un model de succes, ajuns în plină expansiune mondială. O parte din elita intelectuală a românilor își dă seama de această situație, de apartenența românilor la o arie de civilizație asaltată și agresată, periclitată mereu și fără putință de performanțe majore. De aceea, cu un handicap de câteva secole față de vecinii lor (polonezi, unguri, cehi, slovaci, croați), încep și românii adaptarea la modelul de succes occidental.
• Interesant este faptul că, cea mai intensă și eficientă reapropriere a românilor de Occident (adică de vechile lor rădăcini, cum se spunea în ideologia națională a vremii) s-a produs în secolul al XIX-lea grație influenței franceze din Principatele Dunărene și apoi din România. Un fapt interesant este că această influență a venit parțial în timpul ocupației ruse a Principatelor Dunărene (1828 – 1834), odată cu demnitarii și ofițerii ruși, vorbitori de franceză și pătrunși de modelul francez.
• Românii, neavând permisiunea să-și dezvolte, în nume românesc, o categorie socială conducătoare în Evul Mediu și neavând prin urmare, o națiune politică a lor, și-au constituit națiunea lor modernă în jurul elitei intelectuale de formație recentă. Unirea cu Biserica Romei le-a permis fiilor de preoți, de țărani înstăriți și de mici nobili rurali (rămași cu o conștiință românească) să învețe (după 1754) la școlile Blajului și să meargă apoi la școlile mai înalte din străinătate.
• Unirea românilor transilvăneni cu Biserica Romei a fost, firește, în esența sa, un act religios și ecleziastic, dar cu variate conotații politice și naționale, în funcție de punctele de vedere ale factorilor implicați. Ideea de unire a românilor transilvăneni cu Biserica Romei a fost, din perspectiva Casei de Habsburg, una politică, iar răspunsul unora dintre conducătorii românilor a fost unul național, de forma: ne unim dacă ne dați drepturi naționale. De aceea, programul de emancipare națională a românilor a fost formulat de un om al bisericii, anume de Inocențiu Micu-Klein, numit de împărat Episcop Greco-Catolic în 1729 și înscăunat în 1732.
• Școala Ardeleană (anii 1750) a fost cea mai de seamă mișcare iluministă românească. Este vorba despre activitatea unor grupări de intelectuali (Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior, Ioan Budai Deleanu și alții) care au transformat cultura și mai câteva domenii ale sale (istoria, filologia, teologia, literatura, dreptul, etc.) în arme de luptă politică puse în slujba emancipării naționale.
• În domeniul literar, cea mai de seamă creație a Școlii Ardelene este ”Țiganiada” de Ioan Budai Deleanu. În anul 1750 a apărut la Blaj prima carte românească întocmită și tipărită de Școala Ardeleană. Este vorba de opusculul intitulat ”Floarea adevărului”, carte din care se cunosc doar două exemplare: unul la Biblioteca Națională a României și unul la Biblioteca Națională Szecsenyi din Budapesta. Ea este opera colectivă a ”cuvioșilor ieromonași” de la Blaj, mai exact a tuturor călugărilor greco-catolici, în frunte cu episcopul Petru Pavel Aron. Cartea este o explicare foarte doctă a celor patru puncte dogmatice sub care s-au unit românii cu Roma la 1700, implicând justificarea rațională a evenimentului.
• În secolul al XVIII-lea s-a modernizat și ortodoxia, cu influxuri venite nu doar dinspre Occident, dar și de la Constantinopol sau dinspre lumea sârbească. Publicarea Bibliei de la București (1688), domnia lui Constantin Brâncoveanu (1688 – 1714), formele fascinante ale barocului românesc (stilul brâncovenesc) cu ecouri atât de vizibile în Transilvania, mișcarea intelectuală din Șcheii Brașovului (dinastia de preoți și protopopi Radu Tempea, Dimitrie Eustatievici) sunt numai câteva dintre mărturiile evidente în acest sens.
• Astăzi, avem vecini de toate felurile și care, ca orice adevărați vecini, nu ne iubesc. Nici noi, românii, nu ne prea omorâm de dragoste pentru ei. Astfel:
• Rușii – nu ne mai sunt vecini direcți, dar liderii lor continuă să ne privească drept veche colonie a țarilor ”albi” și ”roșii”, continuă să-i considere pe moldoveni alt popor decât românii, continuă să susțină ideea de ”vecinătate apropiată”, privită ca zonă-tampon, formată dacă nu din prieteni, măcar din neutri binevoitori.
• Ucrainienii – ajunși în postura de a avea, în sfârșit, o țară a lor, se poartă, în general, prin clasa politică reprezentativă a lor, autoritar și chiar agresiv cu vecinii și, mai ales cu minoritățile etnice. Este, de obicei, atitudinea novicelui zelos, dornic de a fi remarcat și temător pentru noul său statut neconsolidat. Românii sunt priviți, de aceea, ca potențiali inamici, cu statalitate veche și cu pretenții de drept istoric asupra unor regiuni considerate ”sfinte ucrainiene”, ca nordul Bucovinei, nordul Maramureșului, zona gurilor Dunării și chiar mare parte din litoralul de vest al Mării Negre. Ca urmare, minoritatea românească din Ucraina este privată de foarte multe drepturi, inclusiv de dreptul de instruire în limba maternă. În plus, se operează și în Ucraina cu absurda separație dintre români și moldoveni.
• Ungurii (maghiarii) – prin liderii lor, ne consideră ”inamici istorici”, uzurpatori la 1918 ai ”drepturilor lor sacre”, dobândite cu sabia și cu atributele inalienabile al ”Sfintei Coroane”. Ungaria Mare ”a Sfântului Ștefan” a căzut la 1526 – 1541, a ajuns apoi, în mare parte sub otomani și ulterior sub Habsburgi, s-a refăcut într-o manieră ”sui generis” între 1867 și 1918, dar principalii vinovați pentru ”distrugerea patriei” la 1918 sunt considerați slovacii, croații și mai ales românii. Aceștia din urmă, ”popor de supuși”, și-au permis să răpească ”perla coroanei ungare”, adică Transilvania, și s-o aducă în Balcani, într-o lume ”inferioară”, ”incapabilă” de guvernare europeană. De aici vin și anumite invective cultivate de unele cercuri ungare, ca și concepțiile despre etnogeneza noastră ”incertă”, despre originea noastră ”amestecată”, despre limba română ca limbă balcanică, etc.
• Sârbii – sunt priviți, în general, în opinia românească drept prieteni. Este vorba însă despre o prietenie foarte orgolioasă și restrictivă din partea sârbească. Sârbii sunt o națiune imperială, care au preluat moștenirea nu ca s-o ducă mai departe și s-o crească, ci ca să și-o însușească în numele lor propriu. Astfel, ei au imitat Bizanțul, creând un nou imperiu, de data aceasta sârbesc, și o nouă patriarhie, paralelă celei ecumenice. Sârbii, prin liderii lor, nu uită că la 1918 România a cerut întreg Banatul și că în epoca modernă, sub Habsburgi, biserica bănățeană era (sub aspect administrativ) sârbească, protopiatele românești fiind subordonate Mitropoliei de la Karlowitz. Încă de atunci, liderii sârbi s-au opus extinderii ”privilegiilor ilirice” și asupra românilor ortodocși. Azi, autoritățile sârbe se opun existenței unei episcopii românești în Serbia (deși statul român a permis întotdeauna o episcopie sârbească la Timișoara), se opun serviciului divin în limba română în bisericile românilor timoceni și consideră că românii bănățeni și vlahii timoceni sunt două etnii diferite.
• Bulgarii – nu au, aparent, probleme cu noi și nici noi cu ei. Asta însă, doar aparent, pentru că Dobrogea a fost și a rămas (în cercuri restrânse) motiv de dispută. Românii mai privesc cu nostalgie la Cadrilater (sudul Dobrogei) – locul preferat al artiștilor interbelici și al Reginei Maria, a cărei inimă a rămas o vreme, la propriu și la figurat, în Balcic, iar bulgarii pretind că dreptul lor ”istoric” se întinde asupra întregii Dobroge, până în Delta Dunării.
• Republica Moldova – o țară artificială, cu ”statalitate” creată de sovietici și de ciracii lor, nu intră în această enumerare, pentru că, fără ruși, fără instrumentele lor, fără Armata XIV din Transnistria, fără provocările perpetue dinspre Moscova, nu ar mai exista azi o ”problemă moldovenească”. Basarabia este o provincie istorică românească, deturnată din evoluția sa firească de către vecinul puternic și rapace de la răsărit.
• Prin urmare, vecinii nu ne iubesc neapărat și nu sunt dispuși să ne recunoască anumite merite istorice importante și nici unele atribute fundamentale evidente, cum a fi latinitatea. Chestiunea nu este, însă singulară românească. Toate popoarele au vecini care le sunt inamici și care nu le recunosc propriile merite, propriile convingeri etno-lingvistice și nici propria mitologie națională. Este drept că marile popoare și națiuni, cele care au dominat și domină lumea, au un alt statut și se bucură de alte tipuri de recunoașteri decât popoarele și națiunile mijlocii și mici. Doar ”nu i se cuvine boului ceea ce i se cuvine lui Dumnezeu” (Quod licet Iovi, non licet bovi)! De când este lumea a fost așa și așa va rămâne în continuare. Asta nu înseamnă că vocile acestor popoare mici și mijlocii trebuie scăzute în intensitate sau oprite. Cercetările au menirea să-și urmeze destinul, așa cum limbile curg în continuare și nu le poate opri nimeni. Nici contradicțiile nu pot fi și nu trebuie oprite, numai că există constante ale istoriei care nu mai intră în discuție și nu mai pot face subiect de contradicție. O asemenea constantă este și latinitatea românilor.