Despre esențial

       Sunt convins că mulți dintre dumneavoastră ați auzit și ați folosit nu de puține ori expresia : ” Sănătoși să fim, că restul le vom rezolva noi cumva…”. Adică, careva să zică, cel mai important în viață ( după părerea multora dintre noi ) este să fi sănătos, adică ( oarecum ? ! ) să nu te doară nimic, să nu suferi, să nu te chinui cu durerea, cu suferința…

       Dar, ce este sănătatea ? Are ea o definiție, are ea un conținut ? Are ea, un început sau / și un sfârșit… ? 

       Păi hai să vedem, pe ce cărări ajungem, pe ce ”culmi ” sau ”adâncimi ” se cuvine a urca cu speranță sau a coborî cu teamă, spre ceea ce pare a fi pentru mulți… esențialul în viață.

       Și de unde să începi, dacă nu de la Hipocrat, Hipocrate sau Hippocrates din Cos – vestitul medic al Greciei antice și cel considerat părintele medicinei moderne ; foarte posibil cel care se numără printre oamenii de referință, preocupați de înțelegerea și abordarea sănătății umane.

        Câte ceva despre el, bine de știut :

• s-a născut ( aproximativ ) în anul 460 î.Hr. pe Insula Cos ( Arhipelagul Insulelor Sporade ) și a decedat ( aproximativ ) în anul 370 î.Hr.
• s-a născut într-o familie ce aparținea cultului lui Asclepios ( gr. ), cult despre care e bine să știm câteva lucruri. Mai jos, imaginea lui Asclepios ( zeu al medicinei în mitologia greacă ) și cel ce în mitologia romană se va numi Esculap ( lat. )

• poate ceva despre sarpele lui Esculap – cel pe carel-ați văzut deseori încolăcit pe un pocal ce reprezintă simbolul majorității farmaciilor sau a produselor farmaceutice.

• Există câteva legende în mitologia antică din Grecia referitoare la acest simbol al medicinei. Una dintre acestea spune că acest șarpe are cunoștințe despre plantele medicinale și despre proprietățile vindecătoare ale acestora. De aceea zeul grec Asclepio, devenit mai apoi zeul Esculap în mitologia romană, este înfățișat cu un șarpe încolăcit în jurul toiagului său. Pentru a afla aceste cunoștințe pe care șarpele le avea, Asclepio ( Esculap ) se transforma în chip de șarpe și apoi revenea la înfățișarea de om, astfel el folosea aceste informații pentru tratarea bolnavilor. Esculap a ajuns doctorul grec de pe Muntele Olimp, iar șarpele sau “a lui Esculap” a devenit simbolul medicinei.
• Ca un fapt divers, acest șarpe trăiește în areale largi și în România de astăzi, fiind un șarpe neveninos.

       Asclepios ( gr. ) ( în mitologia greacă  – devenit zeul Esculap ( lat. ) în mitologia romană ) – a fost fiul lui Apollo ( zeul zilei, al luminii și al artelor, protector al poeziei și al muzicii, conducătorul corului muzelor, personificare a Soarelui ) provenit din uniunea cu Coronis ( un personaj feminin a mitologiei grecești, cu 5 ipostaze în a căror detalii nu am să intru în acest context ). Totuși ceva este bine de știut despre mama lui Asclepios – Coronis, și anume faptul că în timp ce ea era însărcinată cu Asclepios, s-a îndrăgostit de Ischys, fiul lui Elatus, împreună cu care au avut nouă copii ( deși unii spun că sunt copiii acesteia cu  Asclepios, iar alții, că ar fii copiii lui Coronis făcuți împreună cu Epiona ).

      Ei bine, ai oricui ar fi acești copii, doi dintre ei merită a fi pomeniți din perspectiva temei noastre : Higia și Panaceea. Alături de ei au mai fost spun legendele și Meditrina, Aceso, Iaso, Aglaia și trei fii: Machaon, Telesphoros și Podalirius. De asemenea Coronis, pare-se că a mai avut un fiu, Aratus, cu Aristodama.

      Iar acum, câteva utile informații cu privire la Higia și Panaceea :

      Higia – numită și zeița sănătății și a curățeniei în mitologia greacă, este cea care învăța oamenii cum să trăiască sănătos. Ea veghea asupra stării de sănătate a animalelor și a oamenilor, prevenea bolile, alinând sau vindecând suferința și durerea. Tot ea a arătat rolul alimentației sănătoase în prevenirea bolilor și a înființat băi publice încurajând oamenii să le frecventeze. De aici, de la numele său este derivat cuvântul de azi – ” igienă ”.

   Panaceea – numită și zeița vindecării, se îngrijea de bolnavi cu ajutorul leacurilor și simboliza medicina curativă. Panaceea a căutat mereu un medicament miraculos care să vindece toate bolile. Nu l-a găsit. Datorită perspectivei diferite de abordare și tratare a bolii, ea nu s-a înțeles întotdeauna cu sora sa.

       Întorcându-ne însă la Asclepios ( sau Esculap – lat. ), el este considerat un premergător al medicinei. Tatăl său l-a dat în grija Centaurului Chiron ( centaurii fiind un popor legendar din regiunea Tesalia – regiune unde s-a născut mai apoi și Harpocrate ; centaurii fiind jumătate oameni, jumătate animale, cu trup de cal și bust de oameni ; iar centaurul Chiron fiind o excepție printre aceștia, fiind considerat înțelept, echilibrat, cu bună cuviință ) care i-a împărtășit secretele taumaturgiei ( ramură a magiei, constând în abilitatea sau puterea de a face minuni, de la vindecarea prin atingere, prin ” punerea mâinilor ” și până la învierea morților ). Tot centaurul Chiron este cel care se spune că l-a inițiat pe Asclepios ( Esculap ) și în folosirea spre vindecare a plantelor medicinale.

      Se pare însă că, reușitele medicale ale lui Asclepios ( Esculap – lat. ) mai ales învierile din morți, l-au mâniat pe Zeus care a aruncat asupra sa un mănunchi de fulgere ce l-au făcut scrum. Legenda spune că de fapt, un rol major în acest desfășurător al lucrurilor l-a avut Hades ( zeul Infernului ) pentru că prin activitatea sa Asclepios ( Esculap ) ar fi diminuat numărul oamenilor ce mor, și ca atare, mult mai puține suflete ajungeau în infern.

      Templele ridicate în onoarea lui Asclepios ( Esculap – lat. ) erau niște clinici medicale, toți preoții slujitori fiind și medici. Mai jos, imaginea unei vestigii antice cu această destinație.

• Întorcându-ne la Hipocrate și activitățile sale, istoria consemnează că el este autorul a șase dintre cele 70 de scrieri cunoscute azi ca alcătuind ” Corpus Hippocraticum ” din renumita bibliotecă medicală din Cos ( Insulă grecească din Arhipelagul Dodecanez din Marea Egee  – și locul de naștere a lui Hipocrate ).
• Dintre informațiile, practicile și perspectivele aduse de Hipocrate cu privire la om, sănătate, medicină, practică, cercetare, credință, înțeleg a menționa următoarele :

                   * nu se mai discută despre rolul și voia zeilor în apariția bolii, ci se iau în considerare observațiile de fapt ;

                   * dacă medicul observă un număr suficient de cazuri, atunci el poate prevedea evoluția ulterioară a bolii ;

                   * sănătatea omului este influențată și de factori precum : vârstă, regim alimentar, mod de viață, climă ;

                   * în chirurgie, a pus la punct un aparat de trepanare a creierului ;

                   * în ortopedie, a construit un scaun special pentru reducerea luxațiilor și fracturilor.

• O perspectivă interesantă asupra anatomiei și funcționalității corpului omenesc formulată de Hippocrate, este aceea că în corpul omenesc se găsesc 4 lichide ( umori, și de aici numele de Teoria umorilor ) esențiale : sângele, limfa, bila galbenă și bila neagră. Mai mult, Hippocrate considera că pentru un om să fie sănătos aceste substanțe trebuie să se afle într-un echilibru perfect. Dacă vreuna din aceste umori este în cantitate prea mare sau prea mică intervine boala.
• Pe de altă parte, în lucrarea ,, Aerul, apa și locurile ’’, Hippocrate observă și compară între ei diverși oameni, care trăiesc în zone diferite și observă că oamenii care trăiesc în zone diferite au caracteristici diferite. Astfel, el  este unul dintre primii care realizează legătura dintre caracteristicile unui organism și mediul său de viață.
• Nu în ultimul rând, se cuvin a fi menționate aici, câteva dintre citatele cât și celebrul jurământ a lui Hipocrate care poate este bine a-l revedea din când în când și care arată, și spune astfel :              

                                                                       Jurământul lui Hipocrate

          ” Jur pe Apollo medicul, pe Esculap ( din a cărui cult Hipocrate a făcut parte ), pe Higea și Panacea ( fiicele lui Esculap – care au dat astfel cuvintele de azi : igienă ( de la Higea ) și Panaceu ( de la Panacea – adică medicament universal capabil să vindece toate bolile ) și pe toți zeii și zeițele, pe care îi iau ca martori, că voi îndeplini acest jurământ și poruncile lui, pe cât mă ajută forțele și rațiunea:

• Să respect pe cel care m-a învățat această artă la fel ca pe propriii mei părinți, să împart cu el cele ce-mi aparțin și să am grijă de el la nevoie; să-i consider pe descendenții lui ca frați și să-i învăț această artă, dacă ei o doresc, fără obligații și fără a fi plătit.
• Să transmit mai departe învățăturile acestei arte fiilor mei, fiilor maestrului meu și numai acelor discipoli care au jurat după obiceiul medicilor, și nimănui altuia.
• Atât cât mă ajută forțele și rațiunea, prescripțiunile mele să fie făcute numai spre folosul și buna stare a bolnavilor, să-i feresc de orice daună sau violență.
• Nu voi prescrie niciodată o substanță cu efecte mortale, chiar dacă mi se cere, și nici nu voi da vreun sfat în această privință. Tot așa nu voi da unei femei un remediu abortiv.
• Sacră și curată îmi voi păstra arta și îmi voi conduce viața.
• Nu voi opera piatra din bășică, ci voi lăsa această operație celor care fac această meserie.
• În orice casă voi intra, o voi face numai spre folosul și bunăstarea bolnavilor, mă voi ține departe de orice acțiune dăunătoare și de contacte intime cu femei sau bărbați, cu oameni liberi sau sclavi.
• Orice voi vedea sau voi auzi în timpul unui tratament voi păstra în secret, pentru că aici tăcerea este o datorie.
• Dacă voi respecta acest jurământ și nu îl voi călca, viața și arta mea să se bucure de renume și respect din partea tuturor oamenilor; dacă îl voi trăda devenind sperjur, atunci contrariul.”

                                                                                 Citate ale lui Hipocrate :

• ” Mai degrabă doresc a cunoaște ce fel de persoană este bolnavul, decât să știu ce fel de boală are. ”
• ” Sufletul e acelaşi în toate fiinţele vii, deşi corpul fiecăreia e diferit. ”
• ” Medicul îngrijeşte, natura vindecă. ”
• ” Sănătatea depinde de echilibrul dintre alimentaţie şi activitatea fizică. ”
• ” Tot ce este prea mult este duşmanul naturii. ”
• ” Cei graşi prin natura lor sunt mai predispuşi să moară subit decât cei slabi. ”
• ” Supraoboseala – prevesteşte boala. ”
• ” Dacă tu nu eşti pregătit să îţi schimbi viaţa, nu te pot ajuta. ”
• ” Medicul nu trebuie să dea dovadă, în propriile lui acte, nici de impulsivitate, nici de pripeală. ”
• ” Medicul trebuie să ştie să tacă atunci când este cazul şi să aibă o viaţă regulată, pentru că aceasta contribuie la buna lui reputaţie. ”

     Dar Hipocrate este recunoscut ca fiind părintele medicinei moderne, însă acest lucru, nu înseamnă că el a fost primul om care a studiat, care s-a aplecat asupra înțelegerii și abordării sănătății oamenilor.

    De fapt, chiar în aceeași antică Grecie găsim un poet liric pe nume Pindar ( născut pare-se, unde va în jurul anului 552 î.Hr. și trecut la cele veșnice în jurul anului 443 î.Hr ) căruia i se atribuie ( poate ) prima definiție a sănătății. Iar definiția sănătății din perspectiva lui Pindar spunea simplu și concis că ea constă în ” funcționarea armonioasă a organelor corpului ”.

        Și tot lui Pindar i se atribuie citatul care spune că : ” Muritorul care se bucură de o sănătate înfloritoare, la care se adaugă bogăția și faima, nu este îndreptățit să invidieze soarta zeilor. ” O fi așa sau nu, rămâne de văzut…

         Ba mai mult decât atât, de parcă nu ar fi suficient să ne întoarcem iată cu peste 500 de ani înaintea nașterii lui Hristos, aprofundând oarecum cercetarea noastră, găsim ( se crede ) prima reprezentare grafică a unui medic ce tratează, și anume în Peștera ” Les trois freres ; Cei trei Frați ” din Franța, unde acesta – medicul ( jumătate om, jumătate animal ) efectua un dans ritualic de vindecare, totul fiind datat în perioada Paleoliticului ( prima epocă din istoria omenirii, cunoscută ca fiind ” epoca pietrei cioplite ” și datată aproximativ între anii 1.000.000 și 10.000 / 8.000 î.Hr. – vezi imaginea de mai jos )

       Și dacă tot am introdus ( până la urmă oarecum firesc ) perspectiva temporală în analiza temei propuse, atunci este necesar a ști încă de pe acum câte ceva despre câteva spații socio-culturale care au contribuit substanțial la ceea ce astăzi înțelegem ( sau nu ), practicăm ( sau nu ) în și cu privire la sănătatea noastră, a oamenilor.

   Acum 6.000 de ani – cel mai vechi sistem de medicină documentat din lume : medicina ayurvedică.

                                                              Medicina ayurvedică

( sursă importantă în documentarea de mai jos a fost cartea cu titlul ” Religiile lumii ”, autori : Brandon Toporov și Lukes Buckles, Editura Paralela 45 – anul 2008 și informațiile din mediul on-line )

    Trebuie spus de la bun început : Medicina ayurvedică este cel mai vechi sistem de medicină documentat din lume, și asta cu aproximativ 6.000 de ani în urmă. Termenul sanscrit „Ayurveda„, provine din cuvântul ” ayur ”– care înseamnă viață și ” veda ” – care înseamnă știință sau cunoaștere, însemnând deci unite cele două înțelesuri – ” Știința Vieții ”

    Medicina ayurvedică se bazează pe textele sacre ale Vedelor ( vezi detaliile de mai jos ) și ale căror principii se manifestă astăzi, prin ceea ce este cunoscută drept medicina alternativă.

    Vedele – sunt o culegere de texte originare din Vechea Indie. De fapt, nu puțini cercetători susțin că acestea sunt cele mai vechi scripturi care au supraviețuit vremurilor, și care mai sunt încă folosite. Cuvântul” veda ” înseamnă „înțelepciune” sau „cunoaștere”. În termeni mai generali înseamnă ” cunoaștere sacră ” sau ” învățătură sfântă ”.

    Textele vedice sunt grupate în mod tradițional în patru categorii : Samhite, Brahmane, Aranyake, și Upanișade.

• Samhita – este o colecție de imnuri, mantre și incantări.  
• Brahmanele – sunt texte în proză în care se discută, într-un stil tehnic, ritualurile solemne de sacrificare, comentând asupra semnificației lor și asupra unor subiecte relaționate. 
• Aranyakale – sau „textele de sălbăticiune”, sunt partea de concluzii ale Brahmanelor, care includ discuții și interpretări ale ritualurilor periculoase și alte materiale adiționale.
• Upanișadele – sunt opere filozofice în formă dialogată. Discută problemele naturii filozofiei și destinului sufletului, și conțin unele interpretări mistice și spirituale ale Vedelor. Pentru mult timp au fost considerate scopul și esența Vedelor, și de aceea sunt cunoscute ca Vedānta („sfârșitul Vedelor”). Luate împreună, reprezintă baza școlii Veda.

      O imagine a unor texte vedice arată cam așa :

– Conform învățăturilor vedice, spiritul omenesc se întoarce necontenit în lumea materială, luând diverse forme după moartea fiecărui corp fizic. Eliberarea din acest ciclu, este văzută drept țelul spiritual esențial.

– În învățăturile vedice găsim și Karma – care este doctrina ce se referă la principiul obiectiv al cauzei și efectului, potrivit căreia faptele omului au implicații inevitabile și afectează chiar și reîncarnările viitoare ale persoanei. Astfel, greutățile și inegalitățile din această viață, pot fi explicate prin decizii și acțiuni luate și realizate în viețile anterioare.

– Tot în învățăturile vedice se găsește următoarea afirmație și perspectivă : ” Există ceva etern și esențial în inima omului. Iar acest ” ceva anume ” nu este diferit de ceea ce este etern și esențial divin, și străbate toată creația. Scopul existenței umane este acela de a descoperi o cale care o va conduce la experimentarea directă a acestui ”ceva anume”.

– În medicina ayurvedică, totul este una ; adică una sunt – corpul, mintea și inima. 

– În medicina ayurvedică, oamenii sunt îndemnați să investească timp și energie în rutinele lor, după dictonul : Lucrurile mici contează ; iar ele afectează și influențează întregul – corp, minte, inimă.

– Tot medicina ayurvedică spune : Universul are un timp regulat al vremurilor și anotimpurilor ; respectă-l și tu.

– Meditează cât de des și ” elimină ” zgomotele nefolositoare din sistemul nervos.

– Îmbracă haine curate și confortabile potrivite cu anotimpul parcurs și potrivite cu activitatea ta.

– Desfășoară activități care să te bucure, dar care să îți permită a te întreține.

– Practică exerciții fizice potrivit putințelor tale, dar nu te mobiliza mai mult de 50 % din ceea ce poți face.

       Acum  5.000 de ani ( în zona numită ”Leagănul civilizației umane” ) : medicina mesopotamiană

                                                                   Medicina mesopotamiană

     ( sursa consistentă a textului de mai jos, din pagina scientia.ro – articolul cu titlul : Medicina în Mesopotamia )

   În urmă cu peste 5000 de ani în Orientul Apropiat, pe teritoriul actual al Irakului, Siriei şi vestul Turciei sau între fluviile Tigru şi Eufrat a apărut o civilizaţie ce a creat primul sistem de scriere, săptămâna de 7 zile sau anul de 365 de zile. În acelaşi teritoriu au apărut şi primele oraşe. Această regiune este cunoscută sub numele de Mesopotamia, „leagănul civilizaţiei umane”.

   Cu aproape patru milenii înainte de Hristos, în sudul Mesopotamiei apare un oraş, Sumer, ce şi-a impus limba în regiune şi devine centrul primei mari civilizaţii din istoria omenirii. 
  În jurul anului 2300 î.Hr., un conducător pe nume Sargon cel Mare a unite marile oraşe din sudul Mesopotamiei, formând primul imperiu din istorie.  Următoarea mare civilizaţie a fost creată de Hammurabi (1728 – 1686 î.e.n) în jurul oraşului Babilon. Codul de legi al lui Hammurabi reprezintă cea mai importantă creaţie din acea vreme. În prezent mai există câteva mii de tăbliţe de lut cu scriere cuneiformă care fac ca această cultură să fie una dintre cele mai importante din Orientul Apropiat.

  Civilizaţiile mesopotamiene au avut o influenţă puternică asupra popoarelor vecine, aceasta menţinându-se timp de mai multe secole. Culturile ebraică, greacă, creştină sau musulmană au preluat o serie de elemente din civilizaţia mesopotamiană. Unele dintre povestirile din Biblie sunt bazate pe legende sumeriene, o dovadă poate fi considerată oraşul Nineveh care a fost acoperit de nămol, fiind una dintre ipotezele în legătură cu locul unde a avut loc potopul lui Noe. Descrierea turnului Babel din Biblie se aseamănă cu templele ziggurat din marile oraşe sumeriene. 
   Una dintre cele mai importante moşteniri lăsate de mesopotamieni este crearea unui sistem de scriere în jurul anului 3000 î.e.n. Scrierea cuneiformă a fost adoptată şi modificată ulterior de către akkadieni şi babilonieni. Istoria şi literatura mesopotamiană a devenit cunoscută datorită tăbliţelor de lut.

   Cel mai vechi text medical descoperit până în prezent este o tăbliţă de lut cu scriere cuneiformă ce datează de aproximativ 5000 de ani. Acest text a fost descoperit printre ruinele oraşului Nippur şi a fost tradus în anul 1953 ; tăbliţa conţine descrieri de substanţe medicamentoase de origine animală, vegetală şi minerală, instrucţiuni de preparare de unguente, decocturi sau suspensii. Textul nu face referire la magie şi divinitate, fiind o excepţie pentru acea vreme. Dar, ca strămoşii lor, mesopotamienii credeau că boala este doar o pedeapsă de la zei pentru cei ce au greşit.
  Existau numeroase zeităţi, unele dintre acestea fiind protectoare ale oraşelor. Principalii zei ai sumerienilor erau Anu, Enlil şi Enki. După legendele mesopotamiene, zeul Enlil a avut un fiu, Ninib, cu puteri vindecătoare. Un alt zeu, Marduk, cu o influenţă importantă asupra culturii, avut şi el un fiu – Nabu, acesta fiind zeul ştiinţelor, inclusiv al medicinei. 

    Ninib – zeul mesopotamian cu puteri vindecătoare

     Nabu – zeul mesopotamian al științelor, inclusiv al medicinei

   În această perioadă, şarpele a devenit un simbol medical, în legenda lui Gilgamesh ( ce reprezintă un erou mitic și semizeu (mai exact două treimi zeu și o treime om ) – comun principalelor mitologii din Mesopotamia, personajul central al unei capodopere de poezie mitografică, apărute în Sumer, reluate în Akkad, în Babilon, în Asiria ș.a.m.d. sub numele convențional modern de Epopeea lui Ghilgamesh ). Se spune că secretul nemuriri se păstrează datorită unui şarpe. Acesta a mâncat planta ce oferea viaţă veşnică, apoi a întinerit (referindu-se la năpârlire). Zeul Ningishzida avea ca simbol un şarpe cu două capete.

   În cultura mesopotamiană existau o serie de zei ce produceau boli. Nergal producea febră, Ashakku – debilitate, Tiu – durere de cap, Namataru – dureri de gât. 
   Deşi boala era considerată o pedeapsă divină, medicii mesopotamieni urmăreau simptomele pacienţilor sau evoluţia bolii. Aceiași medici obişnuiau să „ghicească” păcatul bolnavului examinând cu atenţie ficatul unui animal sacrificat. Cunoștințele anatomice de la acea vreme erau foarte limitate. Totuşi, mesopotamienii considerau ficatul „sediul vieţii”. 

   În aplicarea oricărui tratament, „consultarea” astrelor era indispensabilă, poziţia stelelor fiind importantă pentru eficienţa terapiei. Au fost descoperite tăbliţe de lut cu sute de plante, minerale sau substanţe animale folosite în tratarea unor boli. Uleiul era principalul balsam pentru rănile deschise, cel mai probabil era folosit pentru a împiedica lipirea pansamentului de plagă. Medicaţia era administrată doar în anumite momente ale zilei şi în funcţie de poziţia stelelor. 
  Nu s-au descoperit tăbliţe de lut cu tehnici chirurgicale, dar în Codul lui Hammurabi existau câteva reguli referitoare la rezultatul unor operaţii, deci practica chirurgicală nu era o necunoscută pentru mesopotamieni. Arheologii au descoperit de-a lungul vremii câteva obiecte folosite, probabil, pentru actul chirurgical ( majoritatea cuţite ). 
  Preoţii erau şi medici. Ei erau instruiţi în şcoli aflate lângă temple, un rol esenţial în pregătirea îl avea tăbliţa de lut. În secolul VII î.e.n, biblioteca lui Ashurbanipal conţinea peste 20.000 de tăbliţe de lut, descoperite acum 200 de ani printre ruinele oraşului Nineveh. Ele reprezintă cea mai importantă sursă de informaţii referitoare la civilizaţia mesopotamiană. 
  Principalii pacienţi ai medicului-preot erau persoanele cu funcţii sau din clasa superioară, pentru ceilalţi existau bărbierii care executau proceduri simple sau extracţii dentare. 

  Practica medicală, la fel ca alte activităţi, era reglementată de Codul lui Hammurabi ; Codul este o culegere de legi din timpul regelui babilonian Hammurabi. Codul, scris în jurul anului 1760 î.Hr., cuprindea un Prolog, 282 de articole de lege și un Epilog. Textul a fost săpat pe o stelă din diorit ( rocă magmatică foarte dură ) lungă de 2,25 metri. Stela a fost descoperită în 1902 de M. J. de Morgan în timpul săpăturilor arheologice efectuate la Susa ( astăzi în sud-vestul Iranului, pe atunci capitala Imperiului Elamit ). Se presupune că a fost pradă de război luată de un cuceritor dintr-un oraș babilonian. Stela se află în Muzeul Louvre din Paris, iar o copie a ei se află la Muzeul Pergamon din Berlin. 

   Codul lui Hammurabi nu a fost în epoca sa ceva ieșit din comun : cu trei sute de ani mai devreme, adică în jurul anului 2.000 î.Hr. regele sumerian Ur-Nammu scosese o culegere similară, iar cu 150 de ani înaintea lui Hammurabi, regele Isinului – Lipit – Iștar, dispusese inscripționarea unei stele similare. Însă cele două coduri de legi sumeriene s-au păstrat doar fragmentar. În contrast, Codul lui Hammurabi a fost răspândit în exemplare numeroase. O copie, pe tăblițe de lut, a fost descoperită în resturile bibliotecii din Ninive a regelui asirian Asurbanipal.

    Așa arată, așa arată azi stela din diorit pe care sunt scrise cele 282 de articole ce alcătuiesc Codul lui Hamurabi :

    Iar din cele 282 de articole, 9 articole se referă la plata medicilor, dar şi la pedepsele aplicate în caz de eşec medical : 

– „dacă un medic a tratat un om liber cu un cuţit metalic pentru o rană gravă şi s-a vindecat sau a tăiat şi vindecat ochiul unui om liber, atunci medicul va primi 10 shekeli de argint”. 
– „dacă medicul a tratat pe fiul unui om de rând va primi 5 shekeli”.
– „dacă un medic a tratat un om liber cu un cuţit metalic pentru o rană gravă şi a provocat moartea acestuia, atunci medicul va fi pedepsit prin tăierea mâinilor” – text ce face referire, probabil, la amputaţii şi tumori.
– „dacă medicul a tratat sclavul unui om liber cu un cuţit metalic pentru o rană gravă şi a provocat moartea acestuia, atunci medicul va da alt sclav în locul lui”.
– „dacă medicul a incizat o tumoră cu un cuţit metalic şi a distrus ochiul unui sclav, atunci medicul va plăti jumatate din preţul sclavului”
– „dacă medicul a vindecat osul fracturat sau muşchiul bolnav al unui om liber, atunci va primi 5 shekeli”. 
– „dacă a vindecat sclavul unui om liber, atunci va primi 2 shekeli”.
   Dacă se compară aceste tarife cu taxa de 5 shekeli pe un an pentru chiria unei locuinţe, plătită de clasa de mijloc, putem trage concluzia că medicii erau bine plătiţi pentru activitatea desfăşurată. 

  Medicii tratau un număr destul de mare de afecţiuni pentru acea vreme. Acestea nu erau grupate ca boli, ci se practica o clasificare în funcţie de localizarea simptomelor : cap, torace, membre. Dacă boala era foarte gravă atunci medicului îi era interzis să intervină, această concluzie a reieşit din descifrarea unor tăbliţe de lut: „dacă cineva suferă foarte grav – capul, faţa, rădăcina limbii şi restul corpului fiind negre, atunci medicul să nu se atingă de el; bolnavul va muri, căci nu se mai poate vindeca ”, simptomele descrise de tăbliţa de lut pot fi comparate cu simptomele din ciroza hepatică – apariţia icterului, suferinţa gravă şi decesul pacientului. 
   Persoana bolnavă, indiferent de rangul pe care îl deţinea, intra într-o categorie specială. Era scutită de muncă şi alte îndatoriri. Cauza bolii fiind „un duh rău”, izola acea persoană pentru a nu se produce „transferul duhurilor rele”. Deşi era o măsură bazată pe concepţii magice şi religioase, era utilă din punct de vedere medical deoarece putea preveni răspândirea bolii. 
  Medicina mesopotamiană şi-a dobândit în Orientul Apropiat o faimă bine justificată, datorită cunoștințelor pe care le-a acumulat şi transmis, multe dintre acestea fiind preluate de popoarele vecine şi transmise mai departe.

                           Acum 2.000 de ani – în Orientul Îndepărtat : medicina chinezească

                                                                      Medicina chinezească

    Medicina tradițională chineză este o perspectivă de abordare a sănătății umane care alcătuiește un corp ce cuprinde o gamă largă de practici medicinale, elaborate în mare parte în China și care se bazează pe o tradiție veche de peste 2.000 de ani. Intră aici diferite forme de medicină naturistă, acupunctură, masaj ( Tui Na ), exerciții ( Quigong ) și terapie dietetică.

    Din punct de vedere conceptual și fără a intra în foarte multe detalii, medicina chinezească este spațiul și platforma în care se întrepătrund abordări inspirate sau chiar expres formulate din : taoism, confucianism, budism.

   Și pentru că cele 3 perspective mai înainte enumerate au fost și sunt îmbrățișate, ascultate, practicate și azi de miliarde de persoane, se cuvine a spune câte ceva despre fiecare.

     Astfel :

    Despre taoism este bine a ști că :

( sursă importantă în documentarea de mai jos a fost cartea cu titlul ” Religiile lumii ”, autori : Brandon Toporov și Lukes Buckles, Editura Paralela 45 – anul 2008 și informațiile din mediul on-line )

– Derivă din opera Tao Te Ching ” Calea virtuții ” sau ” Calea divină ” atribuită ( deși nu este sigur )  lui Lao-Zi – funcționar la arhivele imperiale și contemporan cu Conficius ( 551 – 479 î.Hr. ). Specific operei mai înainte numite este concizia, ea având mai puțin de 5.000 de cuvinte. Mai jos, puteți vedea un fragment de manuscris pe mătase din lucrarea Tao Te Ching.

   Iar Lao – Zi, presupusul ei autor, arăta cam așa :

– Taoismul spune că individul trebuie să caute adevărul, concentrându-și atenția în mod răbdător și tolerant asupra modelelor naturale demne de emulație. De altfel, stilul ideal de viață taoist este acela al fermierului care caută armonia deplină cu tiparele naturii.

– Taoismul consideră o mare eroare a crede că omul poate să învingă sau să păcălească creșterea și descreșterea ordinii naturale creatoare. Taoiștii cred că spontanul și creatorul Tao – poate fi văzut peste tot ; El se reînnoiește permanent și nu poate fi niciodată epuizat.

– Perceptele taoiste fundamentale sunt :

1. Trăiește cu smerenie
2. Păstrează-ți gândurile curate
3. Când conflictul apare, urmează calea neprihănirii și a generozității
4. Când cârmuiești, să nu fii tentat să controlezi
5. Când muncești, fă ceea ce îți face plăcere. Nu trăi în trândăvie și indiferență, ci străduiește-te ca prin cel mai mic efort să generezi cel mai productiv rezultat.
6. Implică-te total în viața de familie

– Cât privește sănătatea omului – taoismul a fost și este asociat consistent cu remediile neinvazive bazate pe plante, cu tehnicile de reglare a respirației și cu profunda concentrare – toate ca metode de promovare a longevității și utile în reducerea stresului.

    Despre confucianism este bine a ști că :

( sursă importantă în documentarea de mai jos a fost cartea cu titlul ” Religiile lumii ”, autori : Brandon Toporov și Lukes Buckles, Editura Paralela 45 – anul 2008 și informațiile din mediul on-line )

– Denumirea vine de la numele latinizat ( Confucius ) al maestrului chinez K ung ( 550 î.Hr. – 478 î.Hr. ), cunoscut ca fiind cel mai mare filozof al Chinei antice. Maestrul a fost în mare măsură un autodidact și cam așa arăta :

– Confucius a identificat 5 ( cinci ) relații etice bazate pe o abordare compasională, umană, care integrează o iubire profundă :

1. Părinte – copil
2. Conducător și preot
3. Oficialități guvernamentale
4. Soț și soție
5. Frate mai mare și frate mai mic
6. Prieten și prieten

      toate încurajând în esență relațiile corecte între oameni. În confucianism, comportamentul corect nu este doar rezultatul forțelor externe individului, ci este și rezultatul virtuților dezvoltate prin efort intern ale acestuia – observând modele de comportament demne de laudă.

– În confucianism, idealul moral este personificat de Chun- Tzu sau omul nobil ; iar omul nobil este cel care combină rolurile înțeleptului, nobilului și savantului.

– Confucius împreună cu adepții săi, au supravegheat alcătuirea unor scrieri importante pentru gândirea filozofică chinezească. Cele mai importante și reprezentative cărți astfel realizate, sunt :

1. Cartea Schimbărilor – care este și cea mai populară
2. Cartea Istoriei
3. Cartea Artei Poetice
4. Cartea Riturilor
5. Analele Primăverii și Toamnei

– Cât privește sănătatea oamenilor și perspectiva de Confucius îmbrățișată și promovată, aceasta pornește de la Yin și Yang.     

   Yin și Yang – sunt două concepte religioase care își au originea în filozofia și metafizica chinezească. Aceste concepte reprezintă forțele primordiale și complementare ce compun universul și toate componentele acestuia.   

    Astfel :

–  Yin se traduce literal prin ” loc întunecos, noros, sumbru ” și este considerat ca fiind elementul întunecat – ce are ca esențiale atribuite faptul că este pasiv, sobru, feminin, introvertit, intim, și corespunde nopții. Yin este adesea simbolizat de apă și pământ.

   Pe de altă parte,

– Yang se traduce literal prin ” loc însorit, strălucire solară „ și este considerat ca fiind elementul luminos – ce are ca esențiale atribute faptul că este este fericit, plin de vitalitate, activ, strălucitor, masculin și corespunde zilei. Yang este adesea simbolizat de foc și vânt. 

   Fără a intra în multe detalii, perspectiva în cer și pe pământ a lui Yin și Yang afirmă că prin acestea și din coexistența și relația lor au apărut și vor apărea toate lucrurile ( inclusiv omul și societatea umană ). Astfel, în același obiect / ființă vor coexista și acționa simultan atât un principiu luminos cât și unul întunecat. De reținut este și faptul că Yin și Yang nu se manifestă doar la nivelul fizic ci se manifestă și la nivel mental și spiritual. De altfel însăși sănătatea omului ( sau a oricărei ființe ) este caracterizată și se supune acțiunii, coacțiunii lui Yin și Yang. Iată de ce o persoana lipsita de energie, înceată, obosită, este caracterizata de prea mult Yin, după cum o persoană foarte dinamică, agitată, nervoasă are prea mult Yang. 

   A fi sănătos dintr-o asemenea perspectivă, presupune a fi atent la tot ceea ce ți se întâmplă, a te strădui să înțelegi că totul în viață are un rost și un sens, iar tu trebuie să te străduiești a rămâne continuu într-un echilibru cu noi înșine și cu materia primordială.

  Într-adevăr, cuplul yin-yang poate fi reprezentat sub forma unor forțe sau tendințe complementare care constituie infrastructura dinamică a universului. Astfel, filozofia yin-yang poate fi explicația adecvată a schimbărilor în univers ( atât pe plan uman, cât și în cel al fenomenelor naturii).

  În basmele occidentale, inevitabil binele distruge răul. Însă în Orient, ideea fundamentală este de a armoniza cele două forțe, reprezentate de Yin și Yang. Astfel, când una dintre cele 2 forțe încearcă să se extindă (să o înghită pe cealaltă), automat apare în interiorul ei, în forma absoluta și perfecta (cercul), forța opusa. Pentru a elimina total una dintre cele 2 forțe, trebuie distruse amândouă. Pe scurt nu poate exista una fără cealaltă, iar în orice rău exista cel puțin o fărâmă de bine, după cum, la fel, în orice bine există și o urmă de rău. 

  Simbolic – existența și acțiunea lui Yin și Yang o găsim prezentată astfel :

– Din păcate, sau mai bine zis specific confucianismului era faptul că trupul uman era considerat sacru și ca atare el nu trebuia atins, cercetat, investigat prin tehnici invazive.

    Despre budism este bine a ști că :

( sursă importantă în documentarea de mai jos a fost cartea cu titlul ” Religiile lumii ”, autori : Brandon Toporov și Lukes Buckles, Editura Paralela 45 – anul 2008 și informațiile din mediul on-line )

– Prințul Gautama ( lider indian spiritual fondator al Budismului, născut pare-se undeva în intervalul 624 – 453 î.Hr., undeva la granița actuală a Nepalului ) și care, după ce a luat hotărârea de a nu se supune ordinelor părintelui său regal ( Suddhodana – regele regatului din clanul Sakya ) a pornit de unul singur să exploreze lumea reală. 

   Într-una din reprezentările sale, Prințul Gautama era înfățișat astfel :

    Ce a ieșit ?

Cele patru ( 4 ) nobile adevăruri :   

  1. Viața înseamnă suferință – din cauza naturii ciclice a morții și renașterii, moartea nu pune capăt suferinței.

  2. Cauzele suferinței sunt : dorința și atașamentul. Suferința este consecința dorințelor noastre egoiste și a atașamentului. Acestea dovedesc că noi ignorăm realitatea.

  3. Dorința și atașamentul pot fi învinse – atunci când individul reușește să-și depășească dorința egoistă ; atunci el intră în starea de nirvana, iar suferința încetează. Nirvana – este un loc unde se admite că nu există nimic altceva, în afară de ceea ce este perceput drept conștiința însăși. În acel loc, nu mai există nici sete, nici rapacitate, nici un atașament față de lucrurile externe.

4. Calea pe care se poate ajunge la încetarea dorinței și a atașamentului, este calea octuplă. Iar calea octuplă înseamnă : înțelegerea corectă, intenția corectă, cuvântul corect, comportamentul corect, mijloacele de existență corecte, efortul corect, atenția corectă, concentrarea corectă.

– Cât privește deprinderile nesănătoase pentru evoluția spirituală a omului, acestea sunt : dorința, furia și ignoranța.

    Ei bine, sintetizând oarecum perspectivele succint expuse mai sus cu privire la medicina chinezească, putem ” fixa ” următoarele :

– Medicina tradițională chinezească a privit ( și încă privește în parte ) corpul omenesc mai mult în termeni funcționali și vitaliști decât în termeni și abordare anatomică ;

– Sănătatea și boala sunt atribuite mai degrabă echilibrului sau dezechilibrului curgerii forței vitale ;

– Medicina tradițională chinezească consideră că energia vitală a organismului circulă prin canale – numite meridiane, care au legături esențiale cu organele și funcțiile corpului.

                                             Acum 1.000 de ani ( în Persia ) : medicina persană

                                                                       Medicina persană

 ( sursele principale pentru cele mai jos scrise, au fost cele din mediul-online )

    Prin principalul ei reprezentant – Avicenna, și prin cele de el strânse, sistematizate, observate, experimentate, practicate și scrise, medicina persană a devenit pentru multe veacuri referința de bază în înțelegerea și abordarea sănătății oamenilor. De fapt, așa cum mai jos veți vedea, lucrarea scrisă de Avicenna a fost o referință în medicină până în perioada Iluminismului !!! ( sec.XVII – XIX ).

   Autorul : Avicenna ( numele latinizat ) sau Abu Ali al-Husayn ibn Abd Allah Ibn Sina al-Balkhi ( 980 – 1037 d.Hr. ). A fost filosof, scriitor, medic și cercetător al naturii de origine tadjic – persană – șiit, născut fiind pe teritoriul actual al Uzbekistanului ( la Afshena ) și mort la Hamad, pe teritoriul actual al Iranului.

   Lucrarea : Canonul Medicinei ( al Qanun fi al-Tibb ) – finalizată în anul 1025.

   Și acum câte ceva despre Avicenna, despre lucrările și cele de el descoperite și împărtășite cu privire la viața și sănătatea omului :

– Avicenna s-a născut într-o familie de înalţi funcţionari iranieni de origine turcă, astfel încât a beneficiat încă din fragedă pruncie de o educaţie aleasă şi de atenţia unor părinţi care au sesizat devreme potenţialul intelectual al copilului. Spiritul independent al copilului era încununat de o inteligenţă şi o memorie uluitoare, care i-a permis ca la vârsta de doar 14 ani să-şi întreacă profesorii. După cum nota în autobiografia sa, Avicenna învăţase deja tot ce exista la acea vreme în lume sub formă de cunoştinţe scrise, până să împlinească 18 ani.  

  De fapt, Avicenna – copilul supradotat memorase deja toate surele Coranului până să împlinească 10 ani., iar educația și cercetările sale ulterioare au fost marcate de un enciclopedism debordant. El „ devorează ” complet toate scrierile despre gramatica arabă, geometria, fizica, dreptul islamic, teologia şi medicina. Devine foarte atras de unul dintre geniile date de Grecia Antică, şi anume Aristotel. Se avântă cu un patos nemaivăzut în studierea operei marelui gânditor grec. Citeşte cu nesaţ de patruzeci de ori Metafizica lui Aristotel, până când memorează fiecare cuvânt.

    Așa arată prima pagină, a primei cărți din opera Canonul Medicinei :

   Influența și impactul operei lui Avicenna în și cu privire la om și la lume au fost imense, de neimaginat. Astfel, tratatul a fost tradus în limba latină la circa 100 de ani de la scrierea sa, fiind publicat de 15 ori în secolul al XV-lea și de 20 de ori în secolul al XVI-lea. ” Canonul medicinei ” a lui Avicenna a fost cartea de bază în universitățile din Montpellier și Louvain până în anul 1650, iar în Bruxelles studiile sale au fost de referință până în anul 1909.

care definește sănătatea ca fiind :

 ” Starea de bunăstare fizică, mentală și socială completă și nu doar absența bolii sau a infirmității ”.

    Definiția de mai sus a fost cuprinsă în Preambulul Constituției OMS adoptată de Conferința Internațională pentru Sănătate New York ( 19 – 22 iulie 1946 ) și intrată în vigoare la 7 aprilie 1948.

   mai apoi ( în 1978 ), definiției de mai sus i-a fost adăugată și expresia : ” capacitatea de a duce o viață productivă, social și economic ” ; rezultând astfel :

Sănătatea – este starea de bunăstare fizică, mentală și socială completă și nu doar absența bolii sau a                         infirmității ; după cum ea presupune și capacitatea de a duce o viață productivă – social                             și economic. ”

                                                                  1986 – Carta de la Ottawa ( Canada )

    Prima Conferință Internațională privind Promovarea Sănătății, care s-a reunit la Ottawa la 21 noiembrie 1986, și-a propus și a realizat prima Cartă cu abordări sistematizate pentru realizarea și susținerea sănătății pentru toți – până în anul 2.000 și ulterior. 

   Pentru a atinge o stare de bunăstare fizică, mentală și socială completă, un individ sau un grup trebuie să fie capabil să identifice și să realizeze aspirații, să-și satisfacă nevoile și să se schimbe sau, să facă față schimbărilor mediului. Prin urmare, sănătatea este văzută ca o resursă pentru viața de zi cu zi, nu pentru obiectivul de a trăi. Sănătatea este un concept pozitiv care pune accentul pe resursele sociale și personale, precum și pe capacitățile fizice. 

   Condițiile și resursele fundamentale pentru sănătate, sunt:

• pace,
• adăpost,
• educaţie,
• alimente,
• sursa de venit,
• un sistem ecologic stabil,
• resurse durabile,
• justiția socială și echitatea.

Îmbunătățirea sănătății necesită o bază sigură în aceste condiții prealabile.

                                 1989 – ( American Journal of Health Promotion – nr. 3 din 1989 )

           

  13. Nitriții – alături de nitrați sunt componenți naturali ai solului și fac parte din ciclul azotului. Ei apar odată cu mineralizarea substanțelor organice azotoase provenite de la plante și animale. Fertilizatorii agricoli, gunoiul de grajd, deversările de ape reziduale domestice, plantele și animalele în descompunere sunt principalele surse de nitrați și nitriți.

   O parte din nitrați sunt absorbiți de rădăcinile plantelor și au rol de materie primă pentru sinteza proteinelor și a altor compuși cu azot. Surplusul rămas contaminează pânza freatică, regăsindu-se în râuri, lacuri sau în apele subterane. Odată ingerați, nitrații se transformă în nitriți – substanțe mult mai toxice decât nitrații, în urma contactului cu microflora bacteriană a stomacului.

   Efectele ingerării unei cantități de nitrați peste limita admisă pot fi:

• hipertensiune ;
• cefalee ;
• intoxicație ;
• disfuncții ale sistemului circulator și ale glandelor tiroide ;
• cianoză severă ;
• ..chiar cancer.

   Apa potabilă cu un conținut de săruri de nitrați și nitriți ce depășește 10 mg/l este foarte nociva pentru sănătate !

( cele mai sus prezentate la capitolul nitrați – au fost preluate din articolul cu titlul ” Ce sunt nitrații și nitriții ” publicat pe site-ul 10 pelinie.ro )

   14. Oxidabilitatea apei – este un indice chimic indirect de poluare a apei potabile cu ape reziduale. Cu cât oxidabilitatea este mai mare, cu atât mai multe substanțe organice sunt în apă, și cu atât e mai mare posibilitatea prezenței microflorei patogene ( care poate provoca boli ).

      Substanțele organice se pot forma ca rezultat al vitalității și descompunerii organismelor acvatice și al celor ce pot nimeri în sursele de apă împreună cu torentele de ploaie. Dar cantitatea cea mai mare survine cu apele reziduale.

     Apele curate au oxidabilitatea de 2-4 mg oxigen la 1 litru de apă.

    15. ” Pseudonomas aeruginosa ” – este o bacterie în formă de bastonaș ( bacil ), comună, care poate provoca boli la plante și animale, inclusiv oameni. De asemenea, trebuie știut faptul că ”pseudonomas aeruginosa ” este un patogen foarte rezistent la terapiile multimedicamentoase, rezistent la clasa antibioticelor de ultimă generație și cauză a multor boli grave precum : infecțiile nosocomiale – adică cele dobândite în cursul spitalizării ( în special pneumonia asociată ventilatorului ) și diverse forme de septicemie.

    16. Sulfuri și hidrogen sulfurat – Hidrogenul sulfurat sau acidul sulfhidric este un acid anorganic slab, folosit ca sursă de energie de unele bacterii ce trăiesc în puțuri adânci, conducte și aparate de încălzit apa. Hidrogenul sulfurat este deseori întâlnit în puțurile săpate în șist sau în gresie, sau în cele săpate lângă depozitele de cărbuni sau de petrol.

        Când apa conține hidrogen sulfurat, ea are un miros și un gust specific de ou clocit. Adesea, mirosul este prezent doar în apa caldă iar acest lucru se datorează faptului că temperatura mai ridicată degajă gazul în aer. Din cauza asta, un duș cu apă care conține hidrogen sulfurat devine neplăcut din cauza mirosului. În unele cazuri, mirosul se simte doar în primele momente după ce a fost pornită apa, fie ea și rece. 

        În unele cazuri rare, la o concentrație foarte mare a substanței în apa care curge într-o încăpere închisă, hidrogenul sulfurat degajat în aer provoacă amețeala, greața și chiar și moarte. 

    17. Turbiditatea apei potabile – face referire la particulele  de dimensiuni mici (organice și anorganice) ce se află în suspensie și care sedimentează în timp foarte mare, sau nu sedimentează în timp. Apa potabilă cu turbiditate mare, prezintă pericol epidemiologic,deoarece particulele în suspensie pot constitui un suport pentru germenii patogeni.  

    18. Număr de colonii dezvoltate la 22 și 37 grade Celsius – sunt parametrii microbiologici ( adică cu referire la microorganisme unicelulare, invizibile cu ochiul liber ) dar posibil prezente în apă în număr de maxim 100 la 1 l – dacă vorbim de 22 grade Celsius, sau în număr de maxim 20 la 1 ml dacă vorbim de 37 de grade Celsius.

     Curiozități, întrebări și răspunsuri ( în limita putințelor ) despre apa potabilă și viața omului :

– Câtă apa potabilă trebuie să consume un om pe zi ?

   Răspuns : Nu știm. Părerile sunt împărțite. Unii spun că minim doi litri de apă potabilă pe zi. Alții spun că nu neapărat și asta pentru că totul depinde de temperatură, de nivelul activității fizice și de nevoile organismului. Alții spun – minim opt pahare pe zi și neapărat primul pe stomacul gol. Iar alții zic – lăsați să decidă organismul de câtă apă are nevoie.

– Care este prețul de vânzare ( tariful incluzând distribuția ) al apei potabile în România – distribuită pe rețelele publice ?

  Răspuns : de la 3 lei pe metru cub ( la Târgu Jiu ) și până la 5,07 lei pe metru cub în Constanța ; tarife valabile în iunie 2018.

– Care este prețul de vânzare la distribuitori ( în România ) a apei potabile îmbuteliate ?

  Răspuns : de la aproximativ 2,94 lei / 1 litru la aproximativ 8,13 lei / 1 litru. La raft desigur, prețul de cumpărare este mai mare.

                     Conform unui comunicat al Agenție pentru Protecția Consumatorului din România Potrivit ( martie 2017 ) – 1.000 de litri de apă de la robinet costă între 2,94 lei și 4,50 lei ( acum au mai crescut tarifele – vezi mai sus ) iar  1.000 de litri de apă minerală naturală plată îmbuteliată costă între 720 lei și 1.068 lei ( și aici au mai crescut mai puțin – prețurile ). Iată cum, acum 1 an – cu 720 de lei puteam cumpăra 248 mc de apă de la robinet, adică apa necesară unui adult timp de 5 ani la un consum mediu de 4 mc pe lună.

– Care sunt rezervele de apă potabilă a României ?

   Răspuns : România deține aproximativ 2.500 de izvoare și peste 60 % din apele minerale din Europa. Deci suntem mult binecuvântați. Dar nu peste tot în lume este așa. Astfel :

   * în Africa de Sud, mai precis în orașul Cape Town, 4 milioane de persoane sunt în pericol iminent de a rămâne fără apă. De altfel, încă de anul trecut consumul de apă a fost limitat la 50 de litri pe zi – pentru toate nevoile. Desigur că multă apă potabilă este cumpărată – îmbuteliată. ( sursa : articolul cu titlul : ” România deține 60 % din rezerva totală din Europa a celei mai dorite resurse de pe planetă și cu toate acestea o ignoră ” – Business Magazin 2 iunie 2018 )

   * în condițiile în care 70% din suprafața Terrei este formată din apă, totuși, procentul apei dulci este de doar 2,5%, o mare parte din această cantitate fiind stocată în gheață şi zăpadă. În realitate, populația are acces imediat la doar 1% din resursele de ape dulci. ( sursa : articolul cu titlul : ” România deține 60 % din rezerva totală din Europa a celei mai dorite resurse de pe planetă și cu toate acestea o ignoră ” – Business Magazin 2 iunie 2018 – inclusiv graficele de mai jos )

  * în 2015, consumul anual de apă îmbuteliată per om, în România, era de 72 de litri, mult sub media europeană de 105 litri. În 2017, consumul total de apă îmbuteliată din România, de toate tipurile, a fost anul trecut de circa 1,37 miliarde litri, încă sub media europeană.

                                                                                HRANĂ

   Deși nu are o definiție unanim acceptată, totuși, de cei mai mulți preocupați de subiect, hrana este definită ca fiind orice substanță constând în principal din carbohidrați, grăsimi, proteine utilizate în corpul unui organism, pentru a susține creșterea, repararea și funcționarea procesele vitale cât și furnizarea de energie.

   Și acum, în rândurile de mai jos, câteva orientative informații cu privire la hrana omului :

   Energia este obținută de către organism din alimente care conțin diferite cantități de carbohidrați, proteine, lipide. Procesul constă în multiple reacții biochimice, care se transformă și se măsoară în kilocalorii calculate în funcție de cantitatea de căldură eliberată de către organism. 

  Principalii compuși ai alimentelor care ajută la generarea energiei și realizarea reacțiilor biochimice sunt moleculele din carbon, oxigen, hidrogen și azot.

   Carbohidrații

   Carbohidrații sunt de fapt molecule organice clasificate în funcție de structura moleculară. Structurile moleculare simple ( rapid digerabile ) alcătuite din 1 – 2 molecule de zahar legate intre ele, se numesc carbohidrați simpli, dar din păcate sunt răi ; pe când structurile moleculare alcătuite din mai multe molecule de zahăr legate între ele se numesc carbohidrați complecși și sunt carbohidrații buni.

  Carbohidrații – în funcție de compoziția și impactul lor asupra glicemiei, carbohidrații sunt clasificați ca fiind simpli ( zaharuri simple sau glucide rafinate ) și carbohidrați complecși. Carbohidrații au o valoare au o valoare energetica de 4,1 kcal / g.

    Carbohidrații complecși ( buni ) – sunt glucidele și zaharurile cu eliberare lentă – și asta deoarece au marea calitate de a se absorbi mult mai lent decât cei simpli și furnizează corpului o energie constantă pe tot parcursul zilei, previn creșterile și scăderile bruște de glicemie și oferă o senzație de sațietate îndelungată.

   Exemple carbohidrați complecși ( buni ) – pâine integrală, cereale integrale, fasole albă sau pestriță, mazăre, linte, varză, conopidă, roșii, urzici, salată verde, morcov, dovleac, orezul brun, fructele proaspete.

   Carbohidrații simpli ( răi ) – au fost cândva carbohidrați complecși buni ( benefici pentru organism ), însă ” mâna ” omului a înlăturat din aceștia fibre alimentare, vitamine și minerale rămânând astfel doar glucide sau zaharuri simple ( adică rele ) – pe care corpul nostru le absoarbe rapid și care se depun foarte ușor sub formă de grăsime, determinând creșteri și scăderi bruște ale glicemiei ( adică ale zahărului în sânge ), influențând în mod negativ apetitul ( adică crescând senzația de foame ).

   Exemple carbohidrați simpli ( răi ) – făina albă și produsele din ea, covrigei, biscuiții sărați, cerealele dulci, etc.

  Carbohidrații – sunt transformați în glucoză și apoi sunt transportați în ficat ( 110 g – 451 kcal ) în țesutul muscular ( 250 g – 1025 kcal ).

    Important de știut este faptul că organismul uman are capacitatea de a transforma glucoza în glicogen, după cum mai apoi, atunci când este nevoie, organismul poate reconverti din nou glicogenul în glucoză ; glicogenul fiind un carbohidrat complex, format din resturi de glucoză și având un rol de ” rezervă ” energetică pentru organism, el fiind depozitat în ficat și în mușchi.

    Glucoza este și singurul nutrient care hrăneste creierul ( deși reprezinăa 2 % din greutatea corporală, creierul consumă 25 % din glucoza organismului ) și țesutul nervos, iar glicogenul muscular este principalul combustibil pentru eforturile de mare intensitate.

   Atunci când glucoza ajunge în sânge, este eliberată insulina ( produsă de pancreas ) care este un hormon. Rolul insulinei este să participe la metabolismul glucidelor, contribuind astfel la micșorarea concentrației de glucoză în sânge.

   Recomandări : 

   * citește întotdeauna eticheta nutrițională. Evită orice substanță ce se termină în ” oză ” – zaharoză, sucroză, dextroză, maltoză. Sunt rele și cu cât sunt mai sus în lista, cu atât produc mai mult rău.

   * uită-te la total carbohidrați pe etichetă și reține că un ingredient care enumeră o formă de zahăr ca prim ingredient are un număr ridicat și nesănătos de zaharuri.

   * zahărul este cea mai rea și periculoasă formă de carbohidrați simpli ( el fură calciul și vitaminele din organism, crește apetitul creează dependență, îngrașă ). Înlocuiește zaăarul cu : siropul de agrave, siropul de orez brun sau arțar, stafidele, melasa, pasta de curmale sau mierea. Dacă vrei zero calorii – optează pentru îndulcitorii artificiali de tipul eritrol sau sirop de ștevie.

    Mai jos câteva imagini cu informații utile : 

   Lipidele ( sau grăsimile )

– Lipidele – sau grăsimile, oferă organismului 9 kilocalorii / g ( dublul kilocaloriilor date de carbohidrați ) și sunt transformate în energie de organism în timpul eforturilor de lungă durată.

   Lipidele ( grăsimile ) sunt foarte greu de metabolizat de organism, deoarece acestea trebuiesc descompuse până la stadiul de acizi grași liberi ( despre care voi vorbi ceva mai jos ). 

– Lipidele ( adica grasimile ) sunt si ele de mai multe feluri :

  * grăsimi ( lipide ) saturate și ( rele ) – sunt grăsimile aflate în stare solidă la temperatura camerei, precum : unt, brânză, slănină, grăsime animală. Aceste feluri de grăsimi sunt responsabile de creșterea colesterolului în sânge și de creșterea riscului de boli cardio-vasculare. 

 * grăsimi ( lipide ) nesaturate ( și sunt cele bune ) – provin din plante și pot fi monosaturate ( adică rămân lichide la temperatura camerei și se îngroașă dacă sunt congelate ), sau pot fi polinesaturate ( ele sunt tot din plante, dar rămân lichide indiferent de temperatura camerei )- precum cele din porumb, floarea soarelui, soia, uleiul de măsline, avocado, măsline, nuci, semințe.

 * grăsimi ( lipide ) hidrogenate ( sau rele ) – sunt create din grăsimi vegetale printr-un proces la care se adaugă hidrogen. Aceste grăsimi rezistă mai mult timp, și rămân solide la temperatura camerei, ceea ce le face mai atractive din punct de vedere comercial. Intră aici : margarina, produsele de patiserie, biscuiții, gogoșii, chipsurile, mâncărurile prăjite de tip fast-food. Și aceste grăsimi cresc nivelul colesterolului în sânge și trebuiesc evitate. 

         Acizii grași

   Acizii grași esențiali – sunt compuși lipidici ( componente ale grăsimilor ) care participă în mode esențial la cosntrucția ( inclusiv compoziția membranei celulare ) și are un rol important în consumul de energie. Acizii grași esentiali – sunt substanțe pe care organismul nu le poate sintetiza ( parțial sau total ) și ei trebuie furnizați de alimente. 

  Intra aici faimoșii acizi grași esențiali Omega 3 și Omega 6. Acești acizi grași se găsesc în alimente precum : 

  Omega 3 în : macrou, hering, somon, cod, sardina, ulei de in, nuci, alune ( iar Omega 3 au un rol anti – inflamator, adică acționează preventiv împotriva declanșării inflamațiilor )

  Omega 6 în : uleiul de floarea soarelui, uleiul de soia, uleiul de avocado ( iar Omega 6 au un rol pre-inflamator, adică favorizează inflamațiile )

   Primul semn al dezechilibrului dintre acizii grași Omega 3 și Omega 6 este creșterea nivelului colesterolului în sânge. În timp pot apărea de asemenea diabetul de tip II, obezitatea, bolile cardiovasculare, afecțiuni de tip reumatoid, cancerul, boli neurodegenerative ( Alzheimer, Parkinson ). Aceste boli sunt anunțate mai întâi de o tendință de vasoconstricție, hipertensiune arterială, dislipidemii ( boli metabolice care se manifestă printr-un nivel ridicat al grăsimilor în sânge ), depresii.

   Acizii grași se găsesc în toate grăsimile animale, pește și uleiuri vegetale, ei fiind apoi prezenți sub forma : 

   * trigliceridelor – sunt o formă de grăsime în sânge implicată în mod esențial în existența unui risc crescut de boli cardiovasculare ( prima cauză de deces la nivel mondial. Tratamentul naturist contra trigliceridelor implică consumul de : usturoi, semințe de in, struguri roșii, alimente bogate în vitaminele C și E.

   * fosfolipidelor -care sunt lipide complexe implicate esențial în construcția membranei celulare

   Acizii grași – alături de proteine, sunt cărămizi de temelie a corpului omenesc, printre contribuțiile lor importante, găsindu-se :

   * compoziția și elasticitatea membranelor celulare

   * elasticitatea și rezistența vaselor de sânge

   * producerea moleculelor anti-inflamatorii

   * funcționarea sistemului imunitar

   * furnizori importanți de energie pentru celule

Proteinele

  Proteinele – sunt substanțe organice alcătuite din carbon, hidrogen, azot, sulf și altele ( care se găsesc preponderent în carnea roșie, tofu, ouă, nuci, semințe, lapte și produse derivate din lapte, etc. ) care intră în componența protoplasmei celulelor animale și vegetale, îndeplinind în organism funcții variate, printre care și aceea de componentă principală a musculaturii și a aproape tuturor fluidelor din organism, cât și aceea de element esențial în creșterea și refacerea țesuturilor corpului.

  Necesarul zilnic de proteine al unei persoane, diferă de la caz la caz. Diferă în raport de vârstă, de sex, de greutate și foarte important, diferă în raport de nivelul activității fizice desfășurate de acea persoană. 

  Oricum, specialiștii consideră că într-o zi este necesară pentru o persoană, o doză zilnică de proteine de 0,8 grame pe kilogram de masă corporală. Astfel, de exemplu, o persoană care cântărește 68 de kilograme, are nevoie de aproximativ 54 grame de proteine în fiecare zi. Dacă acea persoană ( cu greutatea de 68 kilograme ) desfășoară activități fizice, constante, intense, necesarul ei de proteine pe zi, crește la 95 – 135 grame.

  Proteinele pot ajunge în corpul omenesc pe două căi alimentare : surse vegetale ( soia, fructele oleaginoase, fasolea, etc. ) și sursele animale ( carne, lactate, ouă ).

  Atenție însă : 

  * excesul de proteine supun rinichii la mari eforturi  ( atenție deci, la ce fel și la câtă carne mâncați ). Proteinele din produsele lactate sau din legume nu influențează în rău rinichii.

 * excesul de proteine – crește aciditatea organismului și printre altele favorizează astfel și producerea de calculi renali, scăzând echilibrul calciului.  

  Întrebări, răspunsuri, curiozități cu privire la hrana omului :

  Întrebare : De câtă hrană are nevoie omul într-o zi ?

  Răspuns : Depinde.

                        Depinde de : sex, de vârstă, de activitățile fizice desfășurate, depinde de capacitatea de autocontrol a persoanei, depinde într-o oarecare măsură și de genetică, de ” chimia ” hormonilor, depinde de nivelul de educație și cultură alimentară a persoanei, depinde de mediul socio-economic, cultural și natural, specific locului unde se află persoana.

              Oricum, ar fi poate surprinzător pentru mulți dintre dumneavoastră ( români, în România anului 2018 ) să aflați că cei mai mulți români se hrănesc cu mult mai mult decât necesarul lor zilnic, după cum, cei mai mulți români, încă se hrănesc profund nesănătos. Astfel :

* Un român mănâncă, în medie, 3.147 de kilocalorii pe zi, o cantitate mult mai mare decât susțin nutriționiștii că are nevoie corpul uman ( în România de aproximativ 2.500 – 3.000 calorii pe zi pentru bărbați și 2.000 – 2.500 calorii pe zi pentru o femeie ).

 * Deși este mai puțin probat științific, se consideră că : necesarul de legume dintr-o zi este dată de ceea ce încape în căușul palmelor tale ; dimensiunea palmei fără lungimea degetelor reprezintă necesarul de carne dintr-o zi ; pumnul strâns este reperul pentru cantitatea de fructe ce poate fi consumată într-o zi ; lățimea degetelor inelar și mijlociu reprezintă cantitatea ideală de lactate pentru o zi.

   Întrebare : De câte calorii are nevoie omul într-o zi ?

   Răspuns : Depinde pe cine întrebi. Astfel, în Marea Britanie nutriționiștii consideră că bărbații au nevoie de 2.500 de calorii pe zi, iar pentru o femeie consideră că sunt necesare 2.00 de calorii pe zi. În SUA – bărbaților lise recomandă 2.700 de calorii pe zi, iar femeilor 2.200 calorii pe zi. În România, recomandările specialiștilor sunt de 2.500 -3.000 de calorii pe zi pentru bărbați și 2.000 – 2.500 calorii pe zi pentru o femeie.

       La nivel global, Organizația pentru Alimentație și Agricultură a Națiunilor Unite, consideră că indiferent de sex și de activitățile pe care le desfășoară, un adult nu trebuie să consume mai puțin de 1.800 de calorii pe zi.

      Este bine de asemenea să știți că există : calorii, kilocalorii( Kcal ) și kilojoului ( Kj ). 1.000 de calorii sunt egale cu o kilocalorie ( 1 Kcal ). Pe de altă parte, o kilocalorie ( 1 Kcal ) reprezintă cantitatea de energie necesară pentru a ridica temperatura unei cantități de apă. Kilojoulii ( Kj ) reprezintă energia pe care o conferă alimentul ca atare ; astfel, o kilocalorie (1 Kcal ) este echivalentul a 4.184 kilojoului ( Kj ).  

    Întrebare : De câte ori trebuie un om să mănânce într-o zi ?

    Răspuns : Deși subiectul poate fi mult analizat, totuși, cei mai mulți specialiști consideră că cel mai bine este să avem 5 mese pe zi – 3 mese principale și 2 gustări ; iar intervalul dintre mese să nu depășească mai mult de 3 ore. Astfel, putem avea micul dejun dimineața la 7-8 a.m., gustarea la ora 10-11 a.m., prânzul la 13-14 p.m., gustarea a doua la 16-17 p.m. și cina la 19-20 p.m.

    Bine de știut : există un hormon în corpul omenesc numit leptină. Acest hormon, printre altele, informează creierul cu privire la rezervele de grăsime ale corpului tău. Rezervele de grăsime al corpului omenesc există și pentru a fi la dispoziție atunci când alimentația imediată sau regulată nu este posibilă. Alimentația dezorganizată și nesănătoasă, alterează profund comunicarea și acțiunea în trup a acestui hormon, creșterile în greutate nemaifiind în armonie și corelație cu starea și nevoile reale de alimentație ale acestuia.

                                                                             ADĂPOSTUL

   Adăpostul este orice obiect sau structură, care protejează omul de natură, de fenomenele sale specifice ( inclusiv căldura sau frigul excesiv )  cât și de alte potențiale pericole, și care permit omului ( în acest caz ) un somn liniștit ( pe cât se poate ferit de pericole ) precum și refacerea capacităților de acțiune ale acestuia.

   În ” alfabetul ” tehnicilor de supraviețuire există așa numita ” Regula lui 3 ” – care înseamnă că :

  * un om nu poate supraviețui mai mult de 3 minute fără aer ;

  * un om nu poate supraviețui mai mult de 3 zile fără apă de băut ;

  * un om nu poate supraviețui mai mult de 3 săptămâni fără hrană ;

  * un om nu poate supraviețui mai mult de 3 ore expus fiind la temperaturi extrem de scăzute.

    Un adăpost poate fi – o peșteră, un copac căzut, o construcție făcută de om cu utilizarea materialelor oferite de natură, sau poate fi o construcție elaborată cu multiple dotări și funcțiuni.

   Cât de mare trebuie să fie adăpostul și ce fel de condiții trebuie să îndeplinească, aceasta poate fi  o altă discuție. Oricum aici, pentru nevoile demersului meu, cred că este suficient a reține faptul că, pentru trupul omenesc, pe lângă aer, apă și hrană, adăpostul în fața intemperiilor naturii și a pericolelor fizice imediate reprezintă o condiție esențială pentru menținerea vieții omului.

                                                                           SECURITATEA

    De cât spațiu și de ce condiții are nevoie un om pentru a putea să se simtă în siguranță cu trupul său ? Se poate vorbi sau converti această ” stare ”, această ipostază în metri pătrați, în metri cubi, în lungime, lățime, înălțime ? Și dacă da, cine trebuie să i le asigure ; sau însăși individul trebuie să se preocupe de securitatea sa ?

  Într-un asemenea moment al analizei mele, este bine să știți că în psihologie, de prin anii 1960, există formulată așa numita teorie a distanțelor – sau altcumva spus proxemica. Conform acestei teorii, formulate de Eduard Hall ( antropolog american 1914 – 2009 ), individul are nevoie și își revendică un anumit spațiu dinprejurul trupului său. Ca lucrurile să fie și mai concrete, acestui ( de fapt – acestor ) spații le-au fost atașate denumiri și mărimi diferite. Astfel :

• zona intimă a individului – se întinde între 0 și 45 de cm dinprejurul trupului său și este considerată ca                                                       fiind zona de mare încredere a acestuia
• zona personală a individului – este distanța fizică de aproximativ 90 de cm față de trupul omului,                                                                 distanță ce trebuie respectată de interlocutor, și aceasta în situația în care                                                              între cei doi există cel  puțin o relație de prietenie.

      Este important de reținut faptul că încălcarea acestor distanțe ” de siguranță ” ale individului, a acestor zone tampon în relațiile sale posibile cu ceilalți semeni, poate crea acestuia un profund disconfort, stânjeneală, alertă imediată sau chiar stări conflictuale.

     Nu mai puțin important este și faptul că spațiul cultural și social de origine a individului ( cu nevoi de securitate ) poate fi diferit de la țară la țară, de la un spațiu cultural și civilizațional la altul. Astfel spre exemplu, în Japonia pentru că spațiul urban este mai aglomerat, și spațiul de securitate personală, este mai restrâns. Pe de altă parte, englezii se apropie unul de celălalt cel mai mult, până acolo unde s-ar putea atinge cu vârful degetelor dacă ar întinde mâinile. Iar dacă e să vorbim despre români, aceștia discută fără probleme chiar și la distanță de jumătate de braț unul față de celălalt.

    Oricum, chiar dacă încă n-a fost inventată o rețetă universală pentru distanța interpersonală ideală, există o regulă conform căreia distanța potrivită este aceea care ne permite comunicarea fără încălcarea teritoriilor personale și fără lezarea reciprocă, o distanță la care trebuie să știm când să ne oprim.

            SERVICIILE MEDICALE ( structurile medicale, tehnologia necesar aferentă procedurilor medicale, medicația disponibilă )

    Poți să ai parte de un aer respirabil, poți să ai parte de surse ideale de apă potabilă, poți să ai acces la alimente și hrană impecabil obținută și prelucrată, să locuiești în super gândite și dotate adăposturi, să ai parte de contexte personale cu înalte nivele de securitate – pentru că la un moment dat tot te vei îmbolnăvi, tot vei avea nevoie de diagnostic, de medicație aferentă, de tehnică și tehnologie medicală specifică, de competențe umane ( cât în viitor, oare ?? ) pentru a depăși sau măcar a observa și administra starea ta de boală, sau starea de boală a celor dinprejurul tău.

   Și atunci, de ceea ce ai nevoie, sunt :

1. Competențe umane medicale – adică, oameni cu pregătire și experiență medicală consistentă

       Teoria e simplă, în practică însă, se cer a fi formulate câteva întrebări :

• cunoști ( din educația ta sau din experiența de viață ) paleta generală a specializărilor și competențelor medicale ?
• știi în ce măsură, în localitatea ta de domiciliu sau în cea în care urmează a-ți petrece o unitate mai mare de timp, există și pot fi ” accesate ” în timp util instituțiile sau structurile în care există aceste specializări și activează aceste persoane competente ?
• în agenda ta telefonică ai numerele de contact ( direct sau prin  intermediar ) ale persoanelor cu variate competențe în domeniul medical ? Dacă suni, aceștia ( direct sau prin intermediar ) îți răspund la telefon ?
• ești constant preocupat a afla informații cu privire la noile descoperiri și cercetări în domeniul medicinei ?
• ai în cercul tău de apropiați, o persoană ( sau mai multe ) care ți-a dovedit că este bine informată în domeniul sănătății ?
• ai acum în minte și în potențialitatea unui contact direct – numele, adresa și telefonul uneia sau mai multor persoane care știi că gândesc integrativ și complex eventualele probleme de sănătate ?
• ești atent și te apleci constant asupra stării și manifestărilor trupului tău ?
• ești suficient educat pentru a cunoaște și a conștientiza ” momentul ”-  etapa vieții în care te găsești și specificitățile sale ? 
• te preocupă și efectuezi la timp investigațiile medicale recomandate aferent vârstei și condiției tale ? Te preocupă prevenția ? 

         2. Structurile medicale – de urgență , diagnostic – tratament, recuperare :

• cunoști modalitățile de accesare, procedurile de reacție și dotările structurilor medicale de urgență din localitatea ta ?
• știai că deși legislația română prevede că în cazul urgențelor urbane raportate pe linia 112, timpul de reacție trebuie să fie cuprins între 5 și 7 minute, iar în cazul urgențelor din mediul rural timpul de reacție trebuie să fie cuprins între 12 – 15 minute – rareori aceste intervale se respectă ? 
• ai știință dacă în zona în care locuiești există disponibil transportul medical aerian ?

• cât privește structurile medicale ( de stat sau private ) din zona ta de domiciliu, cunoști secțiile medicale găzduite de acestea ?

• cunoști întinderea competențelor umane și limita dotărilor tehnice și tehnologice din cadrul acestora ?
• cunoști dotările tehnice și tehnologice necesare și limitele acestora cât privește nevoile de investigare, diagnostic, intervențional, tratament și recuperare – deținute și exploatate de structurile medicale mai sus menționate ?

• cunoști condițiile de plată și finanțare aplicate și practicate de / și în cadrul structurilor medicale în discuție ?

• cunoști condițiile hoteliere oferite de structurile medicale în discuție ?

• ce și cât îți permiți să plătești din serviciile medicale oferite de structurile medicale aflate în vecinătatea ta ?

      3. Medicația disponibilă

          Ai formulat un diagnostic, ai fost bine investigat ( sau cel puțin așa crezi … ) și totuși ai nevoie și de medicație. Ai nevoie de o paletă mai largă sau mai restrânsă, mai ușor accesibilă sau mai greu accesibilă ( financiar și procedural ) pentru îngrijirea stării tale de sănătate. Întrebarea este : Ai accesul asigurat la medicația necesară tratării stării tale de sănătate – indiferent de condiția ta socială, financiară, indiferent de vârstă, de sex, de țara în care locuiești ?

   Este bine de știut faptul că, în România nu se găsește întreaga paletă de medicamente disponibilă la nivel european sau internațional.

   Spre exemplu, în anul 2016, Agenția Europeană a Medicamentului a aprobat peste 650 medicamente noi, dintre care doar 10% sunt disponibile și în România. În Franța, spre exemplu, sunt înregistrate aproximativ 8000 de medicamente, pe când în România acum sunt înregistrate aproximativ 4000 de medicamente. Mai mult decât atât, în România, perioada în care un medicament nou apărut, ce a primit autorizație de punere pe piață, ajunge să fie efectiv disponibil la noi în aproximativ 458 zile, și asta spre comparație cu 116 zile în Danemarca, 118 zile în Marea Britanie și 122 zile în Austria.

                                                                                SUFLETUL

   Invocat de mulți dintre noi ( și de strămoșii noștri ), în contexte de viață care mai de care mai tensionate sau mai relaxate, mai cu durere sau mai cu speranță, mai de bucurie sau mai de tristețe, sufletul este…ceva ce ține, ceva ce ” locuiește ” și se identifică cu însăși adâncul ființei noastre, deși așa cum unii susțin ( vezi mai jos ) el se identifică cu însăși persoana, ” lucrul ” sau ființa în sine.

   În cele ce urmează, nu îmi propun a lămuri ceea ce generații înaintea mea nu au lămurit și nu au reușit a se pune de acord asupra unei perspective comune cu privire la suflet. Cred însă că și numai simpla trecere în revistă a modurilor mai des întâlnite și formulate de oameni cu privire la suflet, poate fi de folos în strădania fiecăruia de a înțelege, de a se înțelege, de a descoperi esențialul…său, sau doar esențialul…

     Astfel :

    În Egiptul Antic – despre suflet

    Egiptenii credeau despre suflet că este o entitate invizibilă care sălășluiește în trup, dar care se manifestă concret în timpul vieții omului de pe pământ. Pentru ei, sufletul nu semnifica viața, dar se considera totuși că această entitate invizibilă părăsea trupul omului odată cu moartea acestuia.

    Oricum, este foarte dificil, dacă nu chiar imposibil să aflăm precis întreaga perspectivă a egiptenilor cu privire la suflet, și numai pentru faptul că și sursele care le avem la această oră complică și nuanțează mult tema – având în vedere că tot ei credeau că există o ” dublură ” ( numită de ei ” ka ” ) a acestei entități invizibile ( sufletul – numit de ei ” ba ”). De altfel este foarte posibil, ca în acele vremuri, cel puțin în concepția egiptenilor, sufletul să fie de fapt o sumă de aspecte și subdivizuni ale activității spirituale ale omului.

    De fapt, egiptenii antici credeau că sufletul omului era alcătuit din 5 părți : ” Ren ”, ” Ba ”, ” Ka ”, ” Sheut ” , ” Ib ”. Unul dintre aspectele esențiale ale sufletului era ” Ib ” sau inima. Inima era cheia sufletului. Umbra unei persoane era ” Sheut ”, întotdeauna prezentă în viața oamenilor. ( alineatul este inspirat și reproduce parțial informații cuprinse în articolul cu titlul ” Ce cred anticii despre suflet ” scris în anul 2016 de Cătălin Stănculescu și postat pe site-ul ” Mythologica ” ).

   Ca parte a sufletului, numele unei persoane ” Ren ” era dat la naștere. Egiptenii antici credeau că omul va trăi atât timp cât numele este spus. Aceasta dovedește eforturile făcute de a proteja numele morților și practica de a-l scrie în cartușe magice, protectoare. ” Ba ” era partea sufletului ce dădea individualitate, unicitate fiecărui om. Era similar cu noțiunea de personalitatea. ” Ka ” era conceptul egiptean similar cu esență vitală, ce făcea diferența între un om mort și unul viu. Egiptenii antici credeau că moartea se întâmplă când ” ka ” părăsea corpul. Ceremoniile conduse de preoți după moarte includeau ceremonialul “ deschiderii gurii ”. Acesta țintea să elibereze  ” Ba ” considerat încă atașat de corp. Asta îi permitea lui ” Ba ” să se reunească cu ” Ka ” în viața de apoi, creând entitatea cunoscută ca fiind “ Akh ”, adică ” cel întreg ”. ( alineatul este inspirat și reproduce parțial informații cuprinse în articolul cu titlul ” Ce cred anticii despre suflet ” scris în anul 2016 de Cătălin Stănculescu și postat pe site-ul ” Mythologica ” ).

    Mult mai probabil însă, putem afirma că egiptenii considerau că ceva din ființa omului continuă a exista și după moarte. Se explică ( și ) astfel, construcțiile grandioase dedicate păstrării în condiții cât mai bune și pentru cât mai mult timp a trupurilor celor morți, cât și preocuparea acestora de a realiza statui cu chipuri cât mai asemănătoare trupului defunctului și grija acestora constantă de a fi bine îngrijite.

    În cele mai multe cazuri, sufletul era reprezentat de către egipteni sub forma unui cocor ( câteodată și a unei lăcuste – pentru egipteni, considerată o pasăre ) ; și de aici și simbolistica aferentă zborului cum că, după moartea trupului, sufletul merge sus în cer, printre zei.

   În Grecia antică – despre suflet

   Complicat și sofisticat în același timp să încerci a înțelege și a cuprinde pe deplin perspectivele cu privire la suflet în Grecia antică. Fără îndoială, omenirea a avut atunci parte de existența, meditația și acțiunea unor corifei ai gândirii și simțirii umane, care au formulat, propus ( și uneori implementat ) perspective sofisticate (și poate, de ce nu) esențiale ce au modelat și continuă să modeleze forma și ” conținutul ” societăților umane.

   Câteva dintre aceste sofisticate și tulburătoare perspective, în rândurile de mai jos :

   Pitagora ( aproximativ 580 – 495 î.Hr. ) 

   filosof și matematician grec, originar din Insula Samos, întemeietorul pitagorismului, care punea la baza întregii realități teoria numerelor și a armoniei. El considera că trupul și sufletul omului, sunt de natură distinctă, acesta din urmă ( sufletul ), fiind pur și nevinovat, dar este închis în trup precum într-un mormânt.

   Pitagora și adepții săi, considerau că numerele reprezintă esența lucrurilor, iar universul nu este decât un sistem ordonat și armonios de numere și raporturi numerice. Din această perspectivă, în concepția pitagoreicilor, chiar și sufletul omului nu este decât o armonie explicabilă numeric, o armonie a diferitelor sale facultăți ( nu intru în detalii aici ) existente și explicate bineînțeles, tot numeric.

  Câteva citate de-ale lui Pitagora :

• ” Mișcându-se, planetele cântă. Noi, care suntem încă de la naștere adânciți în această muzică planetară, nu o auzim, dar dacă ea ar înceta, am ști ce e cu adevărat liniștea. ”
• ” Nu da gândirii luxul de a fi exprimată prin cuvinte, acestea vor sfârși prin a o sufoca ori prin a o nimici. ”
• ” Dacă nu ai mai multe pofte decât nevoi, ești un înțelept. ”
• ” Educați copiii și nu va fi necesar să pedepsiți adulții. ”
• ” Viața este postul pe care omul nu trebuie să îl părăsească fără permisiunea comandantului. ”
• ”  Scrisul este cadavrul gândirii. ”
• ” Limba clevetitoare e semnul unui suflet rău. ”
   

    Socrate ( aproximativ 470 – 399 î.Hr. )

  filozoful grec a cărui gândire gravitează esențial în jurul cunoașterii de sine ” Gnothi se auton ”. De fapt, pe primul plan al ” strategiei ” sale în eforturile cunoașterii de sine, Socrate așează – sufletul, și nu trupul. Mai departe, în cunoașterea propriei noastre ființe și a destinului nostru, el identifică și recomandă două căi :

   * calea oralucară – prin metode mantice, divinatorii

   * calea contemplării interioare, cale introspecției – acțiune posibilă datorită vocii divine, lăuntrice

   În esență, pe tema sufletului, Socrate spunea : ” Persoana este sufletul tău. ”

   Câteva expresii celebre rămase de la Socrate :

• ” Nu pot învăța pe nimeni nimic. Pot doar să-i fac să gândească. ”  
• ” Câte lucruri de care eu nu am nevoie există. ”
• ” Când dezbaterea este pierdută, calomnia devine unealta ratatului. ”
• ” Știu că nu știu nimic și nici măcar asta nu știu. ”
• ” Folosește-ți timpul pentru a te îmbogăți din scrierile altora, astfel încât să obții cu ușurință ceea ce alții au obținut muncind din greu. ”
• ” Dacă totul s-ar sfârși cu moartea noastră, atunci moartea ar fi o soluție pentru cei răi care și-ar scăpa cu o lovitură nu numai trupul, ci și sufletul lor, cu toată răutatea din ei. Dar, pentru că sufletul este nemuritor, evident, nu există scăpare de răul de care se tem. De aceea răii trebuie să se gândească la judecata de apoi. ”

     Platon ( aproximativ 427 – 347 î.Hr. )

  filozof grec, fondatorul Academiei din Atena, este considerat drept o figură pivotantă pentru dezvoltarea filozofiei, în special a tradiției și a construcțiilor ulterioare Occidentale.

  Cât despre suflet, Platon îl consideră ca fiind de natură divină, și doar ca urmare a unei vini a omului, sau ca urmare a unei legi universale, acesta s-a coborât în trup muritor. De altfel, după Platon, corpul reprezintă o piedică serioasă în calea de evoluție a sufletului, în dimensiunea divină a acestuia ; și aceasta pentru că trupul se lasă prins și influențat în micimea poftelor și a pasiunilor. 

  Platon consideră că o salvare din această stare, este posibilă doar în clipa în care în om, se trezește nostalgia după veșnic, după originea lui adevărată, și ” ars ” fiind omul de ” dogoarea ” iubirii, reușește să se elibereze din lumea senzorialului și să ia orientarea spre lumea Existenței Adevărate. Hotărâtor pentru suflet este momentul acestei reîntoarceri, fapt ce determină îndumnezeirea sa.

   Mai jos câteva dintre citatele celebre ale lui Platon :

• ” Cuvintele false nu sunt doar rele, ele infectează sufletul cu răutate.”
• ” A iubi înseamnă căutarea jumătății întregului din care ai făcut cândva parte.”
• ” Putem să-i iertăm pe copiii care se tem de întuneric, dar adevărata tragedie este a adulților care se tem de lumină.”
• ” Cine vrea să fie cu adevărat bogat nu trebuie să-și mărească averile, ci să-și micșoreze poftele. ”
• ” Prima și cea mai mare victorie este să te învingi pe tine însuți. ”
• ” Retorica este arta cuceririi sufletului prin discurs. ”
• ” Omul – o ființă în căutarea înțelesului. ”
• ” Cu cât gândesc mai mult, cu atât mă întreb dacă-mi folosește la ceva. ”

     Aristotel ( 384 – 322 î.Hr. )

   filozoful grec, spirit enciclopedic și mare pedagog a fost la rându-i preocupat de subiectul – suflet. De fapt, Aristotel chiar a scris un tratat cu acest titlu : ” Despre suflet ”.

  Cât privește concepția despre suflet a marelui filozof antic, în rândurile de mai jos vă prezint oarecum o scurtă sinteză, pentru suplimentare informații îndemnându-vă a apela și la alte surse :

• Aristotel considera sufletul ca fiind un principiu ?! important al vieții și mișcării ființelor vii.
• Aristotel privește sufletul ca o componentă esențială a acestui tot care este ființa vie. El consideră sufletul ca fiind ” ceva ” al corpului, dându-i acestuia calitatea particulară de a fi ” viu ”.
• Aristotel spunea despre suflet că el este viața, neavând limite.
• Aristotel este interesat de sufletul uman mai ales ca și componentă și acțiune în cadrul sau în relație cu inteligența ; aprofundând interesant diferențele dintre gândire și senzație.
• Conform lui Aristotel, toate ființele vii posedă un suflet vegetativ și unul senzitiv. Doar oamenii au însă pe lângă acestea și un suflet rațional. Aristotel considera inima ca fiind centrul rațiunii și al sufletului și nu creierul.

   Mai jos, câteva dintre citatele celebre ale lui Aristotel :

• ” Când vezi un om bun, gândește-te să-l întreci. Când vezi un om rău, cercetează-ți inima.”
• ” Ori de câte ori suntem în îndoială, trebuie să alegem calea prin care greșim mai puțin.”
• ” Dragostea e compusă dintr-un singur suflet care locuiește în două corpuri.” 
• ” Educația e cea mai bună asigurare pentru bătrânețe.”
• ” Sfiala este un ornament la tinerețe, dar un reproș la bătrâneţe. ”
• ” Nicio lege divină sau omenească nu poate interzice libertatea de a gestiona durerea. ”
• ” Sfârșitul muncii este câștigarea timpului liber. ”
• ” Noi suntem numai prin aceea că gândim ; prin cuvântul a gândi, înțeleg tot ce se petrece în noi în așa chip că ne dăm seama imediat de aceasta prin noi înșine: de aceea, nu numai a înțelege, a voi, a imagina, dar și a simți, este același lucru aici ca și a gândi. ”

    În India – despre suflet

   Cât privește sufletul, dacă se intră în multe detalii ( ceea ce nu voi face aici ) chestiunea este destul de complicată ( fiind dezvoltate mai multe concepte și abordări cu accente comune dar și semnificative diferențe ). Totuși, ca referință, în bună parte a abordărilor filozofice și de credință din acea parte a lumii, sufletele oamenilor sunt privite ca și entități eterne, fără de început și fără de sfârșit.

   De asemenea, pentru desemnarea esenței lăuntrice a individului și a lumii se folosesc cuvintele de ” Brahman ” și ” Atman ”. ” Brahman ” – este văzut ca suprema putere universală, suportul ontologic al ființelor, sursa, ținta și scopul oricărei cunoașteri spirituale. Brahman este considerat ca fiind descris ca supremul adevăr, suprema conștiință și suprema fericire, el ( sau ea – starea ) ca fiind etern, omnipotent, omniscient, omniprezent. Pe de altă parte ” Atman ” – este considerat ca fiind adevăratul sine interior al oricărei ființe, superior oricărei energii sau fenomen, de aceeași natură cu Sinele suprem care este Dumnezeu, esența oricărei ființe individuale.

  Totuși, pentru a înțelege cât de cât ceva despre perspectiva asupra sufletului în India, este necesar a cunoaște ceva și despre ” karma ” – care descrie principiul obiectiv al cauzei  și al efectului ; potrivit căreia faptele omului au implicații inevitabile și afectează chiar și reîncarnările ulterioare ale persoanei. De fapt, se crede că spiritul ?! omenesc în goana sa după perfecțiune se întoarce necontenit în lumea materială, luând diverse forme după moartea fiecărui corp fizic. Țelul suprem al omului trebuie să fie eliberarea din acest ciclu al reîncarnării și unirea sa, revenirea sa, la unirea deplină cu Ființa universal creatoare, pură, absolută.

  Tot în India, se consideră că în momentul morții, sufletul credinciosului iese din corp printr-o anumită ” chakră ” adică printr-un ” canal spiritual ”, fiind foarte importantă pentru destinația sufletului defunctului, starea mentală în care acesta se află la momentul trecerii spre moartea trupească ; de dorit ar fi bine a fi o stare de liniște sufletească și pace. Mai jos, simbolul indian pentru ” Aum ” – ce simbolizează Universul și realitatea ultimă, fiind considerat primul sunet care s-a auzit în Universul creat.

     În China – despre suflet

     Nu este mai puțin dificil să încerci o sinteză despre suflet în China. Sursele nu sunt puține, dar extrem de diferite ca perspectivă. Religii, filozofii, sisteme etice, tradiții sociale – toate spun câte ceva ( sau nu ), mai mult sau mai puțin expres și despre sufletul omului.

     Oricum, pentru obiectivul acestui material scris, la acest moment, este suficient a ști faptul că potrivit tradițiilor chinezești, fiecare persoană are două tipuri de suflete. Un suflet se numește ” po ”  – și este legat de trupul omului ca atare, și rămâne cu acesta chiar și atunci când trupul moare ( este yin-ul ). Pe de altă parte, chinezii cred că mai există și un alt suflet numit ” hun ”– pe care-l consideră legat de dimensiunea ancestrală, și ca atare la moartea trupului, acest suflet se poate reîncarna ( după unii ) într-un alt trup ( este yang-ul ).

   Dar poate că cel mai important concept chinez legat de corp și suflet este ideea de ” chi ”. Iar ” chi ” în cel mai simplu  mod înseamnă respirație, aer sau vapori, fiind considerat că aceasta este însăși energia vieții omului sau forța sa de viață. De fapt, se crede că fiecărei persoane îi este alocată o anumită cantitate de ” chi ” ( de energie de viață ), iar aceasta, pe parcursul vieții trebuie să învețe a o descoperi, a o cunoaște, a o controla și a o consolida prin auto-disciplină, exerciții, meditație, totul pentru a putea spera la o viață cât mai lungă.  Multe exerciții taoiste se concentrează pe reglementarea și creșterea ” chi-ului ”.

  Mai jos, unul dintre simbolurile chinezești pentru suflet :

    Evreii – despre suflet

   În ebraică există mai multe cuvinte care se folosesc atunci când este vorba despre suflet. Acestea sunt :

• ” Nefesh ” – care în traducere înseamnă ” gât ”, cu referire la ființa vie, la propriu ; este acel ” suflet ” legat de instinctele naturale ale omului, de capacitatea acestuia de a simți, de a percepe. 
• ” Ruach ” – care în traducere înseamnă ” vânt ” ; este acel ” suflet ” legat de emoție și moralitate.
• ” Neshmanah ” – care în traducere înseamnă ” suflare ” ; este acel ” suflet ” legat de intelect și de conștiința lui Dumnezeu.
• ”  Chayah ”– care în traducere înseamnă ” viață ” ; este acel ” suflet ” considerat ca parte a lui Dumnezeu, așa cum era înainte de căderea în păcat.
• ”  Yechidah ” – care în traducere înseamnă ” singularitate ” ; este acel ” suflet ” care în esență este unul cu Dumnezeu.

      Iudaismul relaționează calitatea sufletului cu performanța cunoașterii și respectării poruncilor divine ( 613 ( + 7 ) – din care 365 porunci negative – ce să nu faci și 248 porunci pozitive – ce să faci ; la care se adaugă și 7 porunci rabinice ). Persoana care cunoaște și care trăiește disciplinat și precis după aceste porunci este numită de evrei – ”tzadik ”, adică ” drept ” sau ” neprihănit ” și se bucură de mare apreciere în cadrul comunităților. De altfel, iudaismul a acordat și acordă în continuare o mare importanță studierii sufletelor. 

      Cât privește concepțiile evreiești despre continuitatea existenței sufletului după moarte, ele sunt deosebit de diverse. Astfel, ele variază de la interpretări simple, bazate pe ideea legământului dintre Dumnezeu și evrei și până la interpretările mistice ale Kabalei ( sistem mistic iudaic dezvoltat între secolul III și  XIII d.Hr. ) sau Zoharului ( carte mistică ebraică despre Tora ( vezi mai jos detalii ), din categoria literaturii kabbalistice ).

      Conform tradiției evreiești, după moarte, sufletul unui om trece printr-o perioadă de purificare înainte de a intra în Lumea Viitoare ” Olam Haba ”. Această perioadă, pe care sufletul o petrece în “compania” divinității, în apropierea Scaunului Gloriei Divine ” Kise Hacavod ”, este urmată apoi de intrarea eterna în Lumea Viitoare, asociată de tradiția iudaică cu Paradisul, în care sufletele celor drepți învață Tora ( Prima carte a Bibliei ebraice – carte care cuprinde capitolele : Geneza, Exod, Levitic, Numeri, Deuteronom ) împreună cu sufletele marilor învățați ai tuturor timpurilor.

      Iudaismul are de asemenea și un concept similar celui de reîncarnare ” ghilgul neshamot ”, care presupune o judecată a sufletului pentru ceea ce a făcut în lumea aceasta. Conceptul nu este menționat explicit în Biblie, deoarece, au interpretat înțelepții, Dumnezeu dorește ca sufletul omului să fie liber să aleagă între bine și rău ( liberul arbitru ). Perioada de ” ghilgul neshmot ”, ( de evaluare si judecata a sufletului ) durează în principiu un an de zile. După trecerea unui an de la deces, sufletul intră în ” Gan Eden ”, adică în Paradis.

      Din punct de vedere kabalistic, sufletul fiecărui om conține o scânteie divină. Conform acestei interpretări, după moarte, scânteile divine se reîntorc la Creator. Există de asemenea și o opinie conform căreia un suflet care nu și-a îndeplinit misiunea în intervalul unei vieți umane poate reveni într-o altă viață pentru a o îndeplini.

( Cele 4 alineate de mai sus au fost preluate din articolul cu tema ” Ce se întâmplă cu sufletul omului după moarte ” postat pe site-ul DvarTora.ro – Iudaism și Tora în limba română )

     Mai jos, ( fără detalii desigur – doar pentru stimulare spre studiu ) o reprezentare a ceea ce este cunoscut ca fiind Arborele Vieții – în concepție și abordare kabbalistică, cu cei 10 sefiroți ( sau cele 10 sfere – pentru detalii, accesați surse suplimentare de informații ).

     Creștinismul – despre suflet

     Ei bine dragii mei, dacă credeți cumva ( creștini fiind poate mulți dintre voi ) că în creștinism chestiunea sufletului este clară și unanim acceptată ca și perspectivă, ca și conținut, ei bine trebuie să vă spun că – vă înșelați. Și în creștinism este complicat, sofisticat, clar și neclar ce este sufletul, care este ” conținutul ” său, ce rol joacă în viața omului și poate… nu numai a lui…

   Voi încerca totuși în rândurile de mai jos, să evidențiez câteva dintre perspectivele cele mai întâlnite în învățătura creștină atunci când vorbim despre suflet. Ei bine, acestea ar fi următoarele :

• În termeni generali, se poate spune că în învățătura creștină, sufletul este conceput ca un principiu ?! imaterial creat de Dumnezeu, principiu ?! care este unit de obicei ?! cu un trup, căruia îi dă viață.
• Sufletul continuă să existe și după moarte în ființele umane.
• În creștinism, unii cred că sufletul a preexistat cu Dumnezeu, însă acestuia i s-a dat un trup ca pedeapsă pentru păcatul de a privi în jos. Alții cred ( și pare-se că sunt mai mulți – și se numesc creaționiști ) că Dumnezeu a creat fiecare suflet individual în momentul în care i-a dat un trup ; după cum alții cred că fiecare suflet este derivat, împreună cu trupul de la părinți ( aceștia se numesc traducianiști ).
• Ce se întâmplă cu sufletul omului după moartea trupului său – și aceasta este o chestiune controversată ( și în creștinism ca și în alte religii ). Unii cred că sufletul merge în Purgatoriu, alții că merge în Rai sau în Iad.

          ( cele patru puncte de mai sus au fost inspirate și reproduc într-o oarecare măsură informații oferite în ”Dicționarul Evanghelic de Teologie” – publicat de Editura Cartea Creștină Oradea 2012, avându-l ca autor pe Walter A. Elweell )

   Oricum, cât privește creștinismul și pozițiile sale cu privire la suflet, trebuie reținut faptul că el a fost profund influențat istoric de abordările filozofice grecești, de tradițiile și învățăturile evreiești, de nenumăratele reforme și delimitări ce au determinat apariția atâtor denominațiuni.

   Mai jos, simbolul ușor de recunoscut și foarte cunoscut al creștinismului :

    Câteva ” curiozități ” despre sufletul omului și strădania oamenilor de a înțelege :

    * Unde se află sufletul ? ( după unii oameni de știință )

      Doctorul american Stuart Hameroff și fizicianul britanic Sir Roger Penrose, au dezvoltat o teorie cuantică cu privire la suflet. Potrivit acestora, sufletul omului este conținut de niște microcelule numite microtubuli, aflate în creierul omului. Cei doi, privesc creierul uman precum un computer biologic – alcătuit din neuroni și rețelele alcătuite de aceștia.

      După cei mai sus menționați, starea de conștiență a omului este astfel rezultatul efectelor gravitaţiei din microtubuli. Când un om se află în pragul morții, microtubulii își pierd starea de fapt, dar informația din ei nu se distruge, ci se împrăștie. Cu alte cuvinte, sufletul nu moare, ci se reîntoarce în spațiu ( ?! ).

    * Cât cântărește sufletul unui om ? ( din perspectiva unui medic și a unei echipe de cercetători – 1907 ) 

      21 de grame. De ce atâta, și nu mai mult sau mai puțin ? Pentru că în anul 1907, doctorul american Duncan McDougal din Haverhill, Massachusetts,  a cântărit trupurile a șase pacienți bolnavi de tuberculoză în fază terminală pentru a observa dacă părăsirea sufletului în momentul morții are vreun impact asupra greutății corporale. În urma acestui experiment, echipa de cercetători condusă de McDougal a stabilit că în momentul morţii fiecăruia din cei 6 subiecți umani, greutatea corporală a acestora a scăzut, invariabil, cu 21 de grame. Doctorul a repetat experimentul pe 15 câini, la care nu a înregistrat nici o schimbare de greutate în momentul morții.  

   * Sufletul nu există.

    Unii semeni de-ai noștri, și nu puțini dintre ei cu înalte pregătiri academice, susțin pur și simplu că sufletul nu există. Explică totuși credința multora altor semeni, cum că aceasta ar exista  ( cel puțin în mintea sau ființa lor ) prin faptul că secole la rând oamenii trebuiau să își explice cumva că vin de undeva…, reprezintă ceva….și speră…în ceva…

    Ei bine dragii mei, dacă acum am ajuns a avea o foarte, foarte, foarte succintă ” imagine ” cu referire la sufletul omului din perspectiva unor importante zone și structuri generatoare de credințe și practici, se cere acum a mă explica de ce mai sus am afirmat că ( din perspectiva mea cel puțin ), esențial pentru sufletul omului este a primi – mângâierea, întărirea și speranța – cu dragoste ( sau poate și cu dragoste )

   Explicația este oarecum simplă și complicată în același timp : Pentru că sufletul omului – suferă. Pentru că sufletul omului – generează ( ? ! ) suferință ; pentru că el – recepționează ( ? ! ) suferința.

   Este adevărat însă ( cred ) că sufletul omului este și dimensiunea, ” spațiul ” în care se întâlnește, generează ( ? ! ) sau recepționează ( ? ! ) – bucuria – fericirea.

   Dar, cum suferă sufletul ?

   ( Teme meditație : Sufletul suferă în tăcere ? Când suferă sufletul, acesta comunică ? Și dacă da, cu cine, și cum ? )

   Cum se manifestă suferința sufletului ?

    ( Teme meditație : Suferința sufletului se manifestă cumva ( și ) în trup ? Dar dacă sufletul se bucură, și trupul se bucură ? )

   și mai ales :

   Cum poate fi sufletul mângâiat, întărit, cum poate el să fie umplut cu speranță – și toate acestea cu dragoste, prin dragoste ?

    ( Teme meditație : Sufletul e precum un ” recipient ” din care ( sau care ) se consumă și trebuie constant reumplut ? Sufletul se vatămă, precum un ” obiect ” îndelung folosit ? Sufletul poate fi îngrijit, poate fi ”întreținut” spre o optimă funcționare ? )

   Da știu, întrebările sunt ( sau pot părea ) provocatoare, poate pentru unii dintre dumneavoastră sunt extrem de interesante, iar poate pentru alții, sunt fără rost. Întrebarea este : Se încadrează ele, aici și acum în strădania mea de a găsi ( ?! ) esențialul ?

   Cât mă privește, pentru  un asemenea mod de a-mi prezenta gândurile ( e doar o postare pe blog… ) înțeleg a mă folosi mai jos de ” tehnica ” citatelor ; adică de generarea meditațiilor pe perspectivele propuse, folosindu-mă de câteva citate.

   Acestea ar fi următoarele :

• ” Cea mai preţioasă călătorie este aceea către sufletul nostru, călătorie pe care o facem în singurătate.” – Mircea Eliade. Oare, zic eu…?
• ” După furtunile sufletului, ca și după cele ale naturii, învie flori pe care le credeam moarte.” – Nicolae Iorga. Să fie benefice ( unele măcar, zic eu… ) furtuni ale sufletului ?
• ” Fiecare corp este singur. Sufletul, niciodată.” – Herman Hesse. Dar dacă sufletul nu este niciodată singur, atunci Cine sau ce este cu el, întreb eu ?
• ” Trupul e marginea sufletului. ” – Lucian Blaga. Ce interesant. Putem accepta perspectiva ca și sufletul, tocmai el să aibă margini, limite ?
• ” Sufletul e cel care construiește trupul. ” – Schiller. Adică, neajunsuri ale trupului, sunt neajunsuri ale sufletului ?
• ”Lacătele din noi, se deschid cu o lacrimă.” – Octavian Paler. Chiar nu se poate fără lacrimi, întreb eu ?
• ” Trupul omenesc este frumos doar în măsura în care oglindește sufletul.” – Constantin Brâncuși. Și atunci, frumusețea se…măsoară altfel…? ( întreb eu )
• ” Sufletul – un străin pe pământ. ” – Georg Trakl. Și dacă nu aici îi este locul ( sufletului ), unde ar trebui el să fie și de ce, întreb eu ?
• ” Sufletul este ecoul lui Dumnezeu. ” – Costel Zăgan. Atât, doar un ecou și nicidecum…El ? ( zic eu )
• ” Sufletul este vocea intereselor trupului. ” – George Santayana. Atât de crud, atât de simplu, atât…( zic eu ) ?
• ” Omule ! Sufletul devine trup când mănânci ; trupul devine suflet când gândeşti. ” – Pitagora. Ce fac ? Mănânc, gândesc, mănânc, gândesc, mănânc… ( zic eu )
• ” Sufletele sunt ideile lui Dumnezeu. ” – Gerard de Nerval. Câte idei…! Câți dumnezei…? ( întreb și zic eu )
• ” Lumea-i visul sufletului nostru. Nu există nici timp, nici spațiu – ele sunt numai în sufletul nostru. ” – Mihai Eminescu. Un vis…totul ? Asta e…tot ?
• ” Limba este pielea sufletului. ” – Fernando Lazaro Carreter. Când te mănâncă pielea, înseamnă că… ( zic și întreb… și eu )
• ” Ce este Pământul ? O furtună de suflete. ” – Victor Hugo. Și ce furtună…( zic și eu, așa…)

      Multe, multe gânduri și întrebări,  cu răspunsuri mai grele sau mai ușoare determinate sunt de această strădanie de a căuta…esențialul.

      Și totuși, esențialul nu ar trebui să fie simplu, ușor de formulat, ușor de înțeles și poate…ușor de aplicat ? Pare-se că ( deocamdată… ) nu știm.

      Dar am observat ceva important, după părerea mea, urmare a tuturor acestor strădanii de a identifica și înțelege măcar în parte esențialul. Iar acest ceva important arată astfel : Sunt atâtea variabile și influențe în / și legat de ființa omului, în / și legat de contextele sale de viață, încât realist fiind, trebuie să accepți că niciodată nu le vei putea controla pe de-aîntregul pe toate. Niciodată nu vei știi, nu vei putea să cunoști totul, să analizezi totul, să decizi doar tu, să ai la dispoziție toate resursele necesare, să determini și să comanzi pe de-aîntregul alte ființe, alți semeni, pentru a-ți servi pe de-aîntregul ție, numai ție, atunci când vrei, atunci când ai nevoie și atât cât ai nevoie.

       Și atunci : Dacă tu, eu, nu putem face așa ceva – poate altcineva să facă ?

       Eu cred că da.

       Iar Acel cineva ( după părerea mea ) este : Dumnezeu.

        Cât privește parte a ” mecanismul ” Său de total control, decizie, intervenție  și acțiune ( în mică parte înțeles de noi ) acesta cred că este : Harul.

       Despre acesta însă, și despre ce presupune el, cu voia lui Dumnezeu, poate într-o altă postare, sau poate și într-o viitoare conferință dedicată – esențialului.

       Până atunci însă : Mulțumim, Doamne. Rămâi cu noi, Doamne.