Sper să nu greșesc foarte mult când afirm că oamenii au vrut întotdeauna să trăiască cât mai bine. Iar pentru a atinge și a menține mai ales, standarde cât mai bune de viață, oamenii s-au preocupat și se preocupă constant să aibă acces (pe cât se poate) nelimitat la resurse și să aibă capabilități (pe cât se poate) mai mari și mai eficiente pentru a identifica, pentru a exploata și pentru a valorifica și consuma spre binele propriu, acele resurse sau roadele acestora.
Acum, când e vorba de resurse, subiectul e unul foarte larg și nu știu dacă cineva îl va putea cuprinde vreodată pe de-antregul și ca atare nici eu nu-mi propun o asemenea poate de neatins țintă.
Totuși, pentru că nimic nu este întâmplător în viață și pentru că în profunzimile și specificul meu rămân un om curios, pasionat de studiu, pasionat de esențe, un integrator cu gândire laterală și frică de Dumnezeu, îndrăznesc prin această postare să scot la suprafața informării publice, parte și părți din ceea ce este și ceea ce sunt poveștile adevărate ale exploatării hidrocarburilor – în concret ale hidrocarburilor de tip gaze (metan și propan – dar și GNL (gaz natural lichefiat) în mod special, dar și a amestecului de hicrocarburi gazoase și solide, dizolvate în hidrocarburi lichide, în concret țițeiul (petrolul).
Îmi explic și vă explic demersul meu de informare, în puține cuvinte mai sus prezentat, pentru faptul că tehnicile și tehnologiile dezvoltate pentru extracția, prelucrarea, stocarea și tranzacționarea petrolului și (și) a GNL-ului (adică a gazului natural lichefiat), au produs și produc după părerea mea, efecte esențiale și majore cât privește calitatea vieții a miliarde și miliarde de oameni de pe acest pământ, a milioane și milioane de afaceri de pe acest pământ, după cum tot ele și politicile legate de ele au influențat și influențează esențial viața fiecăruia dintre noi.
Atâta timp cât vă așteptați să aveți gaz pe conducta care ajunge la centrala de apartament sau de acasă, sunteți afectați de ceea ce am să vă spun. Atâta timp cât vă așteptați ca mașina pe combustibil convențional, hibridă sau chiar electrică să vă ducă teferi din punctul A în punctul B de pe glob, că vreți că nu vreți sunteți afectați de ceea urmează să vă spun. Chiar și dacă vă doriți să părăsiți planeta Pământ, tot nu puteți (cel puțin deocamdată) scăpa de ceea ce urmează a vă prezenta.
Dar desigur, toți puteți alege și putem alege a fi ignoranți. Se poate trăi și așa. Eu însă aleg să trăiesc mereu informat, mereu la zi cu ceea ce frământă și provoacă lumea, după cum îmi place să particip mai mult sau mai puțin activ la provocatorul joc, spectacol și mister care este…viața…
Înainte însă de a deșira adevăratele povești, se cuvine însă a vă spune câteva dintre sursele importante ce au alimentat consistent parte bună a scrierii de mai jos. Iar aceste surse sunt:
- Cartea cu titlul: ”Noua hartă. Energie, climă și ciocnirea civilizațiilor”, autor Daniel Yergin, Editura Litera, anul apariției în limba română – 2022
- Cartea cu titlul: ”Gazele de șist și fracturarea hidraulică”, autor Constantin Crângaru, Editura Integral, anul apariției în limba română – 2014
Trebuie desigur să vă spun câte ceva și despre autorii cărților mai sus prezentate. Astfel:
- Daniel Yergin – este (conform ”New York Times”) unul dintre cei mai influenți specialiști în domeniul energiei din SUA, după cum este (tot conform celor de la ”New York Times”) este câștigător al Premiului Pulitzer (tot pentru o carte din domeniul energiei si a geo-politicii), a primit Premiul pentru Energie al SUA și numeroase alte recunoașteri internaționale ale contribuțiilor sale în înțelegerea politicilor energetice globale
- Constantin Crângaru – este român de origine, acum cetățean american, cercetător, profesor de geofizică și geologia petrolului la Graduate College, The City o New York, el predând anterior și la University of Oklahoma School of Geology and Geophysics
Desigur, pe lângă cele două lucrări (a căror achiziție și lecturare, desigur că v-o recomand), ale celor doi autori mai sus prezentați, am folosit și multe alte articole și materiale video sau audio de pe internet.
Dar – să înceapă povestea, prezentată mai jos într-o oarecare ordine calendaristică, pentru a vă permite realizarea unei imagini de ansamblu cât privește sofisticatul și atât de provocatorul domeniul al energiei (în acest caz) al petrolului și al gazului natural lichefiat (GNL) în mod special.
FORAJUL VERTICAL
- Edwin L. Drake (1819 – 1880) – este considerat părintele forajelor de petrol; el realizând în anul 1859 prima instalație de foraj din lume pentru extragea țițeiului.
Lui Edwin L. Drake îi solicită patronii companiei ”Seneca Oil Company”, în anul 1858, să investigheze posibilitatea extragerii unor cantități mai mare de petrol, prin săparea unui foraj similar cu cele săpate pentru apă. ”Seneca Oil Company” (ce avea sediul în Pittsburg, Pennsylvania – SUA) exploata la acea vreme țițeiul care se scurgea la suprafață în zona orășelului Titusville. Din acel țiței, compania producea kerosen (gazul de lampă – vezi explicații mai jos).
Pe 27 august 1859, forajul săpat de Drake și oamenii lui a atins adâncimea de 21 de metri. Și pentru că era o zi de sâmbătă, lucrul a fost oprit. A doua zi, gaura de foraj era plină de țiței. Țițeiul din foraj a fost mai apoi pompat în butoaiele de lemn, folosite producătorii de whisky. Așa începe ”Epoca petrolului” care v-a schimba fața și viața lumii.
Lui Drake i se spunea ”Colonelul Drake”, dar nu a fost niciodată colonel, ci doar conductor de tren.
Deși a scris istorie, Drake nu și-a patentat metoda de foraj și neavând spirit de om de afaceri, a murit sărac în 1880.
- Kerosenul – este o fracțiune din țiței care se distilează între 150 – 275 grade Celsius și cu o temperatură de autoaprindere la 220 grade Celsius.
Kerosenul se folosea și se folosește și pentru – iluminatul cu lămpi; la aparate de gătit; sobe de încălzire; ca insecticid, aplicații în medicină și ca și combustibil în aviație.
- Baril – vine de la ”barrels”, care înseamnă butoiul din lemn folosit de producători de whisky, pentru a transporta whisky. De asemenea butoaie, la care s-au adăugat 2 galoane s-au folosit petroliștii pentru a depozita și transporta petrolul extras. Azi – 1 baril = 159 litri.
FRACTURAREA SONDELOR și FRACTURAREA HIDRAULICĂ (CU LICHID)
- Edward A.L. Roberts (1829 – 1881) – este considerat părintele fracturării sondelor. El e cel care a inventat ”Torpila lui Roberts” (vezi detalii mai jos). Metoda a avut un succes considerabil, iar în 1866, Roberts și-a patentat invenția și a murit bogat.
- Totul a început în mintea lui Roberts, în timpul Războiul Civil American (dintre Nord și Sud) – 1861 – 1865 care a inclus și bătălia de la Fredericksburg din Virginia (11 – 15 decembrie 1962). Acolo Edward Roberts a observat că obuzele sudiștilor care cădeau într-un canal cu apă, detonau sub apă și fracturau considerabil malurile de sub apă. De acolo i-a venit ideea să folosească efectul producând explozii pe fundul sondelor. Și ce a făcut?
- Roberts a creat un fel de cartuș din tablă, l-a umplut cu praf de pușcă, i-a pus o capsă, a coborât cartușul astfel realizat pe talpa forajului și apoi a detonat capsa. Explozia produsă în măruntaiele pământului facilita scurgerea unor cantități mai mari de petrol. Cum mai spus am spus, el și-a patentat metoda și mai apoi a făcut bani frumoși din această tehnologie.
Dar oamenii vor să ”stoarcă” mai mult din pământ și gândesc astfel: Avem un explozibil mai puternic decât praful de pușcă? Răspunsul este – da, avem nitroglicerină…
- Nitroglicerină – este o substanță explozivă, obținută pentru prima dată de un chimist italian (Ascanio Sobrero) în anul 1847. Amestecată în 1867 de un chimist suedez pe nume Alfred Nobel (da, acela e) cu un anumit tip de pământ poros (care îi reduce oarecum sensibilitatea la mecanica mișcării), rezultă dinamita. Datorită forței exploziei sale, nitroglicerina a înlocuit de timpuriu și în anumite aplicații praful de pușcă și da, rezultatele detonărilor cu nitroglicerină au stors cu ceva mai mult din resursele forajelor. Pe de altă parte, după cum știți, datorită proprietăților sale vasodilatatoare, nitroglicerina este folosită și la tratarea cazurilor de insuficiență cardiacă, prin administrare sublinguală.
Dar, stați așa. Oamenii vor mai mult din pământ și uite așa:
În anul 1932, inginerilor companiei americane ”Dow Chemical” le vine ideea injectării în foraje a unui amestec de acid clorhidric și arsenic, metodă care a reușit să ”stoarcă” din puțuri semnificative și suplimentare cantități de petrol – spre exemplu: de la o producție de 1,5 barili pe zi în formă clasică, la 125 de barili pe zi, cu tehnica acidizării. Vă dați seama că metoda acidizării forajelor a explodat, iar până în 1938, peste 25.000 de foraje au fost acidizate.
De ce s-a injectat acid clorhidric și arsenic în puțuri?
Pentru că :
- Acidul clorhidric – este o soluție cu proprietăți de descompunere foarte diverse, de la îndepărtarea tartrului, acționând eficient contra calciului. Adică acidul dizolvă calciul, calciul fiind una dintre rocile care ”adună” prin specificul porozității sale petrolul și gazele din subsol. Acidul clorhidric mai este folosit și la dizolvarea oaselor din care se prepară gelatina; la dizolvarea stratului de oxid care se formează pe suprafețele metalice, pe care le poate coroda foarte puternic și uite de aceea inginerii au introdus alături de el și arsenic, pentru ca acidul să nu distrugă tubulatura de metal ce cobora în foraj.
- Arsenicul – este un element chimic cu un foarte înalt nivel de toxicitate, clasificat pe poziții înalte în topul substanțelor cancerigene, cu niveluri înalte de risc pentru sănătatea omului și a solului. Cu toate acestea el este folosit în diverse domenii, începând cu (ponderarea capacității corozive a acidului clorhidric, vezi mai sus); în baterii auto și în muniție; în industria pesticidelor și a insecticidelor.
- Iar rocile calcaroase – sunt roci sedimentare, de culoare albă, cenușie sau galbenă. Există numeroase forme și compoziții ale calcarului, acest fapt determinând a exista o ramură specială a geologiei dedicată numai acestuia. Calcarele au o importanță economică deosebită, folosindu-se în diverse forme ca materie primă în industria construcțiilor. Calcarele sunt în același timp și rezervoare naturale de depozitare a petrolului și gazelor naturale. El se lasă fisurate ușor prin acțiunea acidului clorhidric (vezi mai sus).
Dar, stați. Povestea nu se termină aici, și asta pentru că undeva prin 1944 – 1945, un tânăr inginer al companiei americane ”Stanolind” observă că cantitatea de ciment turnată de sondori în jurul tuburilor de sondă, diferă semnificativ în unele cazuri, chiar dacă era vorba de aceiași adâncime de forare. Și inginerul, pe nume Riley Farris se întreabă: De ce sunt asemenea semnificative diferențe și de ce la unele sonde costurile cresc astfel semnificativ, cimentul nefiind ieftin nici atunci?
Și Ferris se pune pe studiu. 115 dosare de sondă sunt studiate și găsește un răspuns. Se injectează mai mult ciment în unele sonde, pentru că în unele foraje cimentul fracturează (sparge) rocile din jurul tubulaturii ce coboară în sondă. Dar cimentul odată întărit nu mai putea fi scos din puț și nici petrolul și gazul astfel eliberat din fracturarea rocilor produsă de el.
Și atunci, s-a întrebat inginerul Farris, nu există cumva o metodă să fracturăm rocile, dar să o facem în așa fel încât moleculele de petrol și gaze astfel eliberate din rocă să poată fi recuperate?
Și uite așa, în anul 1947, Farris împreună cu colegul său, inginerul Bob Fast au încercat pentru prima dată să fractureze rocile cu lichid. Dar ce lichid să folosească?
Ei bine, ei au ales să folosească prima dată, benzină îngroșată cu napalm. Și așa au injectat într-un puț, la 732 de metri adâncime, 3.870 de litri de benzină îngroșată cu napalm, după care au mai injectat 7.560 litri de benzină. Rezultatul? Ceva mai mult gaze și ceva mai mult petrol decât în extracția cu acid clorhidric, dar nu într-atât de spectaculos ca să se poată vorbi de ceva revoluționar. Așadar, nu ceva ieșit din comun.
Și dacă tot s-a pomenit de napalm, câteva cuvinte și despre această substanță înfricoșătoare:
Napalmul este un amestec incendiar, format dintr-un agent de gelifiere și un derivat pertrochimic volatil, de regulă benzină sau motorină. Napalmul este ușor de dispersat și are atributul de a adera rapid și consistent la diverse suprafețe. Datorită unor asemenea particularități, el a fost folosit la fabricarea bombelor incendiare și a aruncătoarelor de flăcări. În fracturarea cu lichid el a fost folosit în amestec cu benzina, ca și agent de lubrifiere.
Cum însă rezultatatele primului experiment al fracturării cu lichid (benzină plus napalm) nu au fost spectaculoase, pentru o vreme, încercările de a ”stoarce” cât mai mult din măruntaiele pământului s-au limitat la vechile metode, plus utilizarea acidului clorhidric și a arsenicului (vezi mai sus).
Dar presiunea vremurilor a crescut, economia SUA avea nevoie de combustibili și energie să crească, companiile doreau să facă profit, astfel că inginerii Riley Farris și Bob Fast și-au continuat experimentele, și așa au început să injecteze în foraje, tot felul de combinații ”magice” care au sporit și de 50 de ori producția de petrol a unei sonde, și asta cu menținerea pentru mult timp a acestor suplimentare cantități. Formula de succes a fost (inițial) – apă, țiței, nisip, săpun și alte substanțe metalice. Wau…
În considerarea rezultatelor mai sus prezentate, în anul 1948, inginerul Rilley Farris a depus o cerere de patent pentru fracturarea hidraulică, dar pasiunea lor pentru a perfecționa tehnica fracturării hidraulice a continuat până la sfârșitul tumultos și prin pensionare, și asta urmare a unei încercării ”explozive”…
În 11 noiembrie 1970, inginerul Bob Fast și colegii lui, din aceiași dorință de a fractura cât mai puternic rocile, au injectat într-o sondă – combustibil de rachetă – în speranța că astfel vor reuși o mare fracturare. Rezultatul însă a fost un dezastru soldat cu 8 decese, și asta pentru că o piesă din instalația de foraj a rămas legată la o linie electrică și astfel s-a declanșat o mare explozie și la suprafața exploatării. Și astfel, pentru o vreme părea că oamenii se vor liniști cu ceea ce au descoperit – fracturarea hidraulică cu lichid. Dar istoria nu se termină așa, ci…abia începe…
Pentru că, în anul 1959, Edward Teller (tatăl bombei cu hidrogen) a organizat o întâlnire cu oficiali și companii americane pentru a discuta cu privire la eventualele aplicații ale energiei nucleare – în minerit și lucrări de excavații. Ideile au fost diverse – de la folosirea bombei atomice pentru a realiza un Canal navigabil în Alaska (prin detonare), sau realizarea unui nou Canal Panama și până la fracturarea rocilor din găurile de sondă. Și așa au început experimentele și testele privind fracturarea folosind…bombe nucleare…
Începutul în anul 1967 – când are loc un prim experiment cu o bombă nucleară detonată la 1.200 de metri sub pământ, într-o sondă de gaz săpată în jurul localității Farmington din New Mexico (SUA). Bomba avea o putere de 29 kilotone (spre comparație, bomba lansată la Hirosima a avut 13 kilotone). Rezultatul a fost o gaură de 50 de metri în diametru, din care a început să curgă gaz, dar acesta conținea tritiu radioactic și alți izotopi. S-a hotărît să se construiască o bombă și mai mare.
Și așa a urmat al doilea experiment, ce s-a desfășurat în anul 1969, când în luna septembrie a avut loc cea de-a doua detonare cu o bombă atomică, într-un alt puț, bomba atomică având de data aceasta o putere de 43 kilotone. Rezultatul – fracturarea rocilor cu o gaură de 76 de metri în jurul exploziei. Când gazul a început să curgă din rocă în sondă, acesta era amestecat cu mari cantități de tritiu și kripton-85 și nu s-a dat undă verde din partea autorităților pentru intrarea în exploatare.
Dar trebuie știut ceva foarte important: În anii 1970, miza nevoii de gaze era foarte mare, pentru că SUA era deja în perioada în care avea intermitențe și crize sociale datorate lipsei gazului natural (spre exemplu, în anul 1973 – școlile de stat din Denver (statul Colorado) au fost închise din cauza lipsei gazului pentru încălzire. Cele trei bombe propuse spre detonare au fost detonate (acesta a fost cel de-al treilea test), dar rezultatul a fost că ele au creat doar niște coloane verticale individuale, însă neconectate între ele, iar gazul a ieșit numai din detonația de sus. Dar lucrurile nu au fost abandonate. Urma detonarea unei bombe de 500 de kilotone și 40-50 de detonări pe an.
Că miza era mare, rezultă și din declarația din anul 1971 a Președintelui de atunci – Richard Nixon care spunea că ”găsirea unor cantități sporite de gaz natural, va fi una dintre cele mai urgente nevoi energetice (ale SUA) în următorii ani.” Tot atunci el și-a declarat susținerea pentru ”experimentele de stimulare nucleară, prin care se caută să se producă gaz natural din formațiuni geologice compacte, care până atunci nu au putut fi exploatate.”
- Însă în fața avântului autorităților și a experimentelor din ce în ce mai mari, mai de anvergură – locuitorii din zonă (statul Wyoming – Pinedale) au reacționat și au cerut oprirea lucrărilor, pentru că – pământul este repetat zguduit și distruge drumurile și canalele de irigații. Autoritățile au invocat cheltuielile mari dedicate fracturării atomice, cheltuieli evaluate atunci la peste 82 de miliarde dolari. Detonările nu au avut loc, iar în 1973, din motive insuficient cunoscute, proiectul și-a pierdut finanțarea (vezi detalii mai jos).
- De fapt, în anul 1973 – Deputatul Democrat Teno Roncalio, devenit membru al Comitetului Unit al Congresului al SUA pentru Energia Atomică a anunțat (fără explicații) că fondurile pentru experimentul detonării bombei atomice de 500 de kilotone au fost eliminate din bugetul federal. Mai apoi, deputatul Teno Roncalio nu a mai candidat pentru un nou mandat. Dar viața e interesantă, și în locul lui va candida nimeni altul decât Dick Cheney – atunci șef executiv al Companiei Halliburton (colos american global din domeniul fracturării hidraulice) și cel care va deveni al 46-lea vicepreședinte al SUA, în perioada 2001 – 2009.
Dar viața ”curge” și…
- astfel, în anul 1973 – se declanșează Prima Criză Energetică globală datorată de decizia OPEC-ului de a impune embargou pe exportul de țiței, ca măsură de pedepsire a SUA pentru ajutorul acordat Israelului în războiul de Yom Kippur.
- în anul 1978 – rezervele de gaz ale SUA erau atât de mici, încât Congresul a adoptat o lege care declara ca fiind ilegale orice noi construcții pentru realizarea unor termocentrale pe gaz. Legea a fost abrogată în 1987 de către Președintele Ronald Reagan, iar în cei nouă ani, în SUA s-au construit termocentrale pe cărbune care furnizau 81 de gigawați de electricitate. Și azi, un sfert din acele termocentrale sunt în funcțiune.
- în anul 1979 – se declanșează ce-a de-a Doua Criză Energetică globală, de data asta datorită schimbării de regim din Iran (Revoluția Islamică).
- Din anul 1980, Guvernul SUA a finanțat tot felul de programe de cercetare pentru a se îmbunătății tehnologia fracturării hidraulice. Unele idei au fost chiar exotice de tot, mergând spre exemplu și până la congelarea rocilor cu agenți criogeni. Programele de investiții astfel finanțate, nu au dat roade și asta până când a apărut ”în joc” compania americană Mitchell Energy (vezi povestea de mai jos).
Compania ”Mitchell Energy” era deținută de George Mitchell, fiul unui imigrant grec. George s-a născut în anul 1919 și a murit în anul 2013.
George Mitchell a absolvit cursurile Universității Texas A&M, în atunci proaspătul domeniu al geologiei și a industriei petroliere. Dar dragostea lui George Mitchell a fost de la bun început – gazul. Nu întâmplător deci, în timp, printre altele, compania sa a ajuns a avea un contract cu orașul Chicago, prin care se obliga a furniza orașului 10% din necesarul său de gaz. Dar… problemă…; rezervele de gaz din sol și din forajele existente la acea vreme erau pe terminate, iar gazul se găsea din ce în ce mai greu și era din ce în ce mai scump. Trebuia făcut ceva…
Pe un asemenea fundal și într-un asemenea presant context, George Mitchell s-a lăsat inspirat de un articol cules din presa de specialitate a vremurilor, de către unul dintre angajații săi, mai concret, un articol în care se avansa ideea că în ”bucătăria hidrocarburilor”, adică în rocile de adâncime unde acestea s-au format prin tot felul de procese bio-chimice, mai există captive mari cantități de gaz și de petrol, dar aceste molecule sunt prinse în structura efectivă și internă a rocilor de diverse feluri. Dacă acestea ar putea fi sparte, și dacă ele ar putea fi menținute deschise, moleculele de gaz și de petrol vor putea fi mișcate și mai apoi extrase din adâncurile pământului.
De la o asemenea exotică idee pe atunci, George Mitchell și echipa lui au început tot felul de experimente. 17 ani de zile George Mitchell și echipa sa au tot încercat și au tot încercat să fractureze, să mențină și să extragă gazul și petrolul din rocile fisurate. O mulțime de bani au fost investiți, iar compania sa a ajuns de vreo două ori pe marginea prăpastiei. De altfel de două ori, compania a fost scoasă la vânzare, fără ca cineva să dorească să o cumpere. În cele din urmă, în anul 2002 ”Mitchell Energy” a fost cumpărată de compania americană ”Devon Energy” pentru suma de 3,5 miliarde de euro.
La momentul achiziției (2002) ”Mitchell Energy” descoperise și perfecționase atît fracturarea hidraulică a rocilor de șist, cât și fracturarea orizontală – tehnologii care au schimbat esențial și pentru o lungă perioadă de timp paradigmele energetice și geo-politice ale SUA, dar și ale multor alte state de pe glob. Efectele acestor tehnologii dăinuiesc și azi, iar viața noastră este (încă) esențial influențată de acestea…
Vă reamintesc faptul că, încă din anii 1940 tehnologia fracturării hidraulice era patentată, dar ea nu fusese încercată la adâncimi mari (2.800 – 3.200 metri) precum reușiseră cei de la ”Mitchell Energy”. După multe încercări ei au stabilizat cumva un amestec de apă, nisip și tot felul de aditivi, injectat treptat și la presiuni diferite, astfel încât rocile erau fracturate, erau menținute deschise pentru a se putea evacua moleculele de gaz și astfel producția suplimentară se menținea relativ constantă pentru o mai lungă perioadă de timp.
Cât privește fracturarea hidraulică orizontală – ea a presupus și presupune, ca după ce forajul cu tubația specifică coboară la mari adâncimi (2.800 – 3.200 de metri) burghiul de spargere o ia mai apoi orizontal (chiar la unghi de 90 de grade), fiind capabil să acopere un cerc cu o rază mare (câteva sute de metri sau chiar kilometri) completă de forare și fracturare hidraulică (cu lichid), pornind de la axul forajului vertical. Acolo, în orizontală, se injectează mixtul de soluții care fracturează rocile, și (și) de acolo se absorb mai apoi amestecurile de soluții care poartă în ele moleculele de gaz și de petrol astfel eliberate din rocile fracturate.
Dar aici se cuvine a introduce în istorie, în istoria fracturării hidraulice, cât privește recuperarea moleculelor de petrol (de această dată și în special), un al nume care a scris istorie – Mark Papa, proprietarul și CEO-ul companiei americane ”EOG Resources”. Mark și compania sa au fost cei care au finanțat, studiat și cercetat de-a dreptul, după cum au brevetat și protejat la vremea potrivită, tehnologia extracției (prin fracturare hidraulică a moleculelor de petrol), mai mari o dată sau de șapte ori, comparativ cu moleculele de gaz.
Mark Papa a fost și un priceput om de afaceri. După ce a perfecționat tehnologia extracției moleculelor de petrol prin fracturare hidraulică din gazele de șist, el a cumpărat mari suprafețe de teren pentru a le folosi în forajul vertical și în fracturarea hidraulică, pentru ca abia mai apoi, în anul 2010, el să iasă și să facă publice realizările companiei sale. Astfel, în anul 2014, ”EOG Resources” devine cel mai mare producător de țiței din SUA. Între timp, în liga mare americană au mai apărut și s-au mai instalat și alți mari jucători în domeniu.
Iar poveștile celor doi mari investitori și dezvoltatori în ale fracturării hidraulice pentru extracția de la mare adâncime a moleculelor de gaz și de petrol (George Mitchell și Mark Papa) nu trebuie a se încheia, fără a menționa și următoarele:
- George Mitchell – împreună cu soția sa Cinthya au fost mari filantropi, ei donând pentru diverse proiecte, de cercetare tehnică și tehnologică, pentru educație, dar și pentru protecția mediului (marea pasiune a lui George) peste 400 de milioane de dolari
- Mark Papa (născut 1946/1947) – a fost Președintele Asociației de Petrol și Gaze din SUA și este un veteran susținător al candidaților republicani în structurile înalte ale statului american. El a adus compania ”EOG Resources” în poziția de mare jucător global pe piața petrolului
Dar, vedeți dumneavoastră, chiar și în SUA, toate au vremea lor. În ciuda rezultatelor excepționale mai sus prezentate, în ciuda realizării acestor tehnologii de-a dreptul revoluționare, fracturarea hidraulică și fracturarea hidraulică orizontală, nu a fost creditate de experții (?!) americani ca având viitor…
Încă în 2003, un grup de experți americani, adunați pentru a evalua ipostaza energetică a SUA, opinau hotărâți că SUA vor rămâne în continuare un importator net de gaz și în raport de o asemenea certitudine (?!) vor trebui organizate și realizate politicile guvernamentale. Practic, în 2003, experții americani nu au dat nici o șansă gazelor de șist…
Cât de tare s-au înșelat…!!!
Și asta (și) numai pentru că, cinci ani mai târziu, mai precis începând cu anul 2008…exploatarea gazelor de șist prin fracturarea hidraulică, nu numai că se impune, dar ea aduce SUA în incredibila ipostază de exportator net la nivel global, de…petrol și GNL…
Ce schimbare profundă de paradigmă, ce flick-flack istoric, energetic, geo-startegic, geo-politic și militar…!!! Dar până la a înțelege impactul extraordinar al tehnologiei combinate foraj vertical și fracturare hidraulică orizontală, mai aveți nevoie de câteva ”piese” și momente istorice importante.
Le voi prezenta în cele mai jos scrise, însă forma lor va fi una calendaristică ca să-i spun așa, având speranța, dacă nu chiar convingerea, că fiecare dintre dumneavoastră aveți priceperea de a le îmbina înțelept, în strădania înțelegerii ”curgerii” lumii și a vieții…
Iar povestea începe (!!!) și continuă (!!!) astfel:
1918 – Tehnologia refrigerării și a regazificării gazului este dezvoltată în timpul Primului Război Mondial, însă abia după cel de-al Doilea Război Mondial încep testările efective și abia în 1959 are loc primul transport trans-atlantic de GNL de la Louisiana (SUA) către Anglia.
Trebuie să știți că GNL-ul (gazul natural lichefiat) pentru a putea fi transportat peste mări și țări și pentru a se încadra în matematica afacerilor, el trebuie refrigerat la -127 grade Celsius (pentru că astfel ocupă un volum de șase ori mai mic decât în stare gazoasă); mai apoi el este încărcat pe vase special dedicate, care îl mențin la această temperatură; transportat apoi peste mări și oceane și apoi descărcat și regazeificat în terminale navale speciale, (și) apoi dus în mari depozite și de acolo pompat pe conducte în te miri ce părți ale lumii.
1920 – Permianul (mare câmp petrolier din SUA) este clasificat drept cimitir petrolifer, nimic nerecomandându-l ca o zonă cu potențial petrolier, cu toate că el urma să fie unul dintre importantele active ale SUA în timpul celui De-al Doilea Război Mondial.
După perfecționarea tehnicii fracturării hidraulice, și urmare a cercetărilor realizate de compania americană ”Pioneer”, Permianul devine al doilea cel mai mare câmp petrolier din lume (wau…), după perimetrul Ghawar, uriașul câmp cu resurse al Arabiei Saudite.
De altfel, în anul 2014, producția de țiței din Permian asigura 25% din producția totală de țiței a SUA; iar totalul extracțiilor de țiței din Texas (tot în 2014) depășea extracțiile din Mexic și din altă țară OPEC, cu excepția Arabiei Saudite și a Irakului.
1940 – sunt anii în care se dezvoltă tehnologia fracturării hidraulice, care la acea vreme era folosită în exploatarea forajelor convenționale de petrol și gaze
1946 – un petrolier încărcat în Kuwait realizează primul transport semnificativ de țiței către SUA.
Trebuie aici reamintit și faptul că, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial – șase din șapte litri de petrol utilizați de aliați, proveneau din SUA. A fost năucitoare schimbarea sau trecerea SUA, din ipostaza de exportator de petrol (care a susținut cu resursele sale cele de-al Doilea Război Mondial), în cea de importator din ce în ce mai semnificativ de petrol și gaze al lumii.
1948 – este anul în care SUA debutează ca importator net de petrol.
1950 – Harry Truman (președintele SUA îl asigura pe Regele Ibn Saud al Arabiei Saudite, spunându-i că: ”Nici o amenințare la adresa regatului tău nu ar putea să apară, fără ca aceasta să fie o chestiune de îngrijorare imediată pentru SUA.”
1950 era anul în care, exporturile de petrol din Arabia Saudită au început să curgă către SUA. Desigur că mai apoi, politicile SUA au fost la fel de aplicate și complexe (și) în raport de interesele sale pentru resursele de hidrocarburi de pe glob, în jocul geo-politicii intervenind printre altele – tranzacții de arme, de tehnologie, asistență și consultanță militară, schimbări de guverne, etc.
1973 – prima Criză a Petrolului, care duce la cozi imense pentru consumatorii americani, și care dezvăluie vulnerabilitatea economiei americane față de politicile OPEC.
Ca efect, Președintele Richard Nixon proclamă obiectivul – independență energetică a SUA în zece ani. Toți președinții ulteriori aveau aceiași ”mantră”, dar adevărul era că – în 2005, SUA importa 60% din consumul ei de petrol.
1981 – Președintele Ronald Reagan a eliminat complet controlul prețurilor la petrol, pe piața internă.
1982 – Ronald Reagan permite exportul de produse petroliere americane – benzină, motorină, combustibil pentru avioane și altele, dacă acestea trecuseră prin procesul de rafinare. (aici contează ce fel de țiței, de cel fel de calitate se prelucrează – ușoare sau grele).
Cu toate acestea, exporturile SUA de produse petroliere nu a explodat. Iar asta a durat până în 2015, când fracturarea hidraulică se practica deja.
Din 2015 – SUA devine un exportator semnificativ de țiței și produse petroliere, intrând în liga mare, alături de – Rusia și Arabia Saudită.
1959 – se descoperă zăcământul de gaz Groningen din nordul Olandei, pe baza căruia se construiește aproape toată strategia de aprovizionare cu gaz a Europei. Chiar și azi, deși putințele i se duc, zăcămîntul este printre primele zăcăminte de gaz a lumii.
1959 – are loc primul transport de GNL (gaz natural lichefiat) peste Atlantic. Pleacă din Louisiana cu GNL către Anglia.
GNL-ul este refrigerat până la -127 grade Celsius (astfel el ocupă doar 6% din spațiul pe care l-ar ocupa în formă gazoasă); este pompat în tancuri pe nave frigorifice, transportat peste ocean și apoi se regazeifică pentru a fi pompat pe conducte și stații.
Tehnologia refrigerării și a regazificării gazului fusese dezvoltată în timpul Primului Război Mondial, însă abia după cel de-al Doilea Război Mondial încep testările efective.
Transportul reușit nu schimbă piața lumii, și asta pentru că se decoperă zăcăminte de gaz în subsolul marin al Angliei; se descoperă gaz în Olanda și Africa de Nord.
Totuși, GNL începe să se transporte mai consistent (din Orientul Mijlociu – Qatar și Indonezia) către țări in Asia. De altfel, în 2007 Quatarul devine cel mai mare furnizor de GNL din lume.
1960 – Rusia reintră în liga mare a exportatorilor de petrol pe piața internațională. Și pe un asemenea fundal schimbat al pieței i-a naștere OPEC-ul.
1960 – i-a naștere OPEC-ul (Iran, Iraq, Kuweit, Arabia Saudită, Venezuela), urmare a deciziilor luate la Bagdad. Ulterior, desigur SUA și UK și-au propus (dar nu prea au reușit) să controleze ceea ce OPEC-ul dorea, hotăra și aplica în producția mondială de țiței.
1960 – creșterea bruscă a exporturilor de petrol rusesc către Europa a generat panică în SUA; la fel, cum a stârnit la începutul anilor 1980 panică, ca urmare a livrărilor sporite de gaz rusesc către Europa
1970 – în anii 1970 – 1980, autoritățile americane din domeniul energiei promovau cărbunele drept o sursă internă sigură de energie, și restricționau utilizarea gazelor pentru producerea de energie electrică (și atunci se considera că SUA va rămâne fără gaze naturale).
Tot din anii 1970, autoritățile americane s-au obișnuit să creadă că țara este vulnerabilă din cauza dependenței SUA de resursele importate.
1976 – Vladimir Putin, atunci în vîrstă de 23 de ani, devenea campion la judo. Apoi Putin intră în KGB și este trimis ca agent în Germania de Est.
1980 – începe să se studieze și să se dezvolte tehnologia forajului orizontal, care devine esențială în exploatarea gazelor și a petrolului de șist
1980 – se stârnește panică în SUA, ca urmare a livrărilor sporite de gaz rusesc către Europa. Administrația Ronald Reagan nu dorea ca Rusia să aibă resurse de la europeni pentru gazul și petrolul vândut acestora, pentru ca Rusia să nu aibă bani pentru cercetarea și dezvoltarea militară.
Ca atare, SUA îi sancționează pe europeni, punând embargou pe tehnologiile și cunoștințele americane, ce nu se doreau a fi folosite pentru construirea unei noi conducte între Rusia și Europa.
1981 – George Mitchell (compania ”Mitchelll Energy) – vezi începutul materialului) citește un articol ce vorbește despre moleculele de gaz ce se află în rocile ce sunt ”bucătăria” în care materialul organic a fost ”gătit” milioane de ani
1989 – Președintele Consiliului de Miniștri al URSS spunea că: ”Dacă nu există petrol nu va exista economie națională.” Declarația confirma puternica dependență a Rusiei de exportul de hidrocarburi, dar și fragilitatea restului economiei URSS.
1990 – datorită dificultăților financiare ale companiei sale ce tot investea pentru îmbunătățirea tehnologiei fracturării hidraulice, George Mitchell vinde ”The Woodlands” cu 543 milioane de dolari. Până în 1998, compania cheltuise un sfert de miliard de dolari în proiectul Barnett (unde studia și încerca fracturarea hidraulică).
George Mitchell a fost un pasionat protector al mediului înconjurător, el creând un proiect numit ”The Woodlands”, ce cuprindea o imensă pădure locuită de oameni, dar amenajată cu grijă de George până în cele mai mici detalii. A fost întristat când a fost nevoit să o vândă, pentru a putea să finanțeze cercetările companiei sale pentru dezvoltarea fracturării hidraulice.
În anii 1990, în SUA, gazul nu reprezenta mai mult de 17% din generarea de electricitate, pentru ca în anul 2019, gazul să asigure 38% din contribuția la generarea energiei electrice în SUA.
1990 – Vladimir Putin devine consilierul și apoi viceprimarului orașului său natal Leningrad (redevenit mai apoi Sankt-Petersburg)
1991 – se produce dezintegrarea URSS, cu cel puțin următoarele efecte:
^ Azerbaidjanul devine o țară cu importante resurse petroliere
^ Petrolul de pe partea estică a Mării Caspice, aparține acum Kazahstanului
^ industria petrolieră din vestul Siberiei devine fragmentată și în haos
^ se creează condițiile apariției oligarhilor ruși din industria aflată în derivă, care mai apoi sunt executați pe rând de Putin (vezi spre exemplu – Mihail Hodorkovski – compania Iukos; sau preluarea companiei TNK-BP; Bașneft, etc.)
1994 – pentru puțină vreme, Ucraina devine cea de-a treia putere nucleară a lumii, și asta pentru că în 1994 se semnează Memorandumul de la Budapesta, prin care Ucraina renunță la cele 1900 de focoase nucleare moștenire de la URSS, în schimbul promisiunii ferme a Rusiei, a Angliei și a SUA că îi vor fi respectate granițele de la acea vreme.
1996 – Putin se înscrie ca student la Institutul Geologic din Sankt-Petersburg, de unde obține mai apoi diploma de absolvire. Și pe un asemenea fundal, în întâlnirile sale ulterioare de la nivel înalt, el îi impresionează pe oamenii de stat străini cu cunoștințele sale temeinice din domeniul hidrocarburilor.
1998 – Forarea hidraulică (studiată de compania lui George Mitchell) este îmbunătățită cu succes de către inginerul său Nick Steinsberger. George însă avea un cancer de prostată, iar soția lui dădea semne din ce în ce mai evidente de Alzheimer.
1998 – Economia Rusiei intră în cădere liberă, guvernul rămâne fără bani și rubla se prăbușește.
Dar Alexandru Kudrin, ministrul rus de finanțe între anii 2000 – 2011 se pune pe economii și politici fiscale deștepte, și face ca până în 2017, economia Rusiei să se pună din nou pe picioare și să aibe o creștere pozitivă.
2000 – Putin devine Președintele Rusiei și începe politica de concentrare a controlului companiilor rusești din domeniul hidrocarburilor. Astfel apar și se întăresc companiile de stat – Rosfnet; Gazprom Neft; Lukoil (privată dar…)
Putin a avut oarecum noroc, pentru că în vremea în care a devenit președinte, prețul petrolului a început să crească. Producția de petrol Rusiei a crescut puternic, atingând în anul 2018, un vârf de 11,4 milioane de barili pe zi (la fel ca în perioada de producție a URSS)
Între 2000 și 2012, valoarea exporturilor de petrol a URSS a crescut de la 36 miliarde de dolari la 284 miliarde de dolari pe an. În același interval, valoarea anuală a exporturilor de gaze ale Rusiei au crescut de la 17 miliarde de dolari (2000) la 67 miliarde de dolari (2012).
2002 – compania americană ”Devon Energy” (vezi începutul materialului) cumpără compania lui George Mitchell pentru 3,5 miliarde dolari
2003 – un grup numeros de directori și experți din industria americană a gazelor se reunesc la Denver pentru a discuta viitorul gazelor naturale din SUA. Concluzia lor este că SUA vor deveni un importator net de gaze naturale și ca atare va fi nevoită de urgență să caute a exploata singură sau în parteneriate securizate comercial, militar și politic resurse și rezerve din alte state de pe glob (Orientul Mijlociu, Asia, etc.). Nu au dat nici o șanșă gazelor de șist.
2005 – chiar și în acel an, 80% din exporturile de gaze ale Rusiei către Europa, treceau prin Ucraina.
2006 – pe 1 ianuarie Gazprom a întrerupt aprovizionarea cu gaze a Ucrainei, declanșând o criză între cele două state, dar și cu Europa.
Rusia folosea gazul natural și petrolul ca armă politică. Condolenza Rice (Secretarul de Stat al SUA) spunea atunci că: ”Jocul nu mai poate continua așa”
2007 – chiar și în acel an, cărbunele genera 50% din energia SUA. Până în 2019, aportul lui scăzuse la 27%, iar gazele naturale au crescut până la 38 %.
Și tot în 2007 CEO-ul Mark Papa (al companiei americane EOG) a demarat studierea posibilităților tehnice de a extrage molecula de petrol din roca de șist.
S-au folosit microscoape electronice și scanare CT a feliilor de carote extrase din șist și s-a stabilit că se poate. Molecula de petrol putea fi o dată sau de șapte ori mai mare decât molecula de gaz și da, exploatarea ei va revoluționa industria nord-americană. Și așa a fost. EOG a lucrat discret, a cumpărat 500.000 de hectare de teren cu 400 de dolari mp pentru a exploata petrolul de șist (șistul Eagle Ford)
2008 – este anul în care a sunat ”deșteptarea” în industria de gaze a SUA. Producția internă a crescut considerabil urmare a exploatării gazelor de șist, iar greii din industrie au început să își orienteze măcare parte a investițiilor lor din nou acasă, în SUA. Desigur, în unele cazuri, giganții au cumpărat companiile independente ce deja activau cu succes în domeniu.
Barack Obama declara atunci: ”Inovațiile recente ne-au dat posibilitatea de a exploata rezerve mai mari (cât pentru un secol) sub forma șisturilor care se află sub picioarele noastre.”
IMPORTANT: Din 2008 se vorbește practic de ”explozia șisturilor” și tot de atunci provocarea a devenit – cum să găsească SUA piețe noi pentru a exporta surplusul său de gaz.
2008 – în 31 decembrie 2008, Putin spune că: ”E un semn sigur că vine Anul nou. Se încălzesc negocierile privind gazele.”
2009 – la 1 ianuarie 2009, Rusia întrerupe din nou gazul destinat consumului intern al Ucrainei (dar indirect și cel pentru Europa). Europa însă nu suferă, și asta pentru că Ucraina construise un mare spațiu de stocare, din Europa încă se aproviziona.
2009 – Rusia începe să exporte GNL din Insula Sahalin în nordul Japoniei
2011 – compania americană independentă ”Pioneer” descoperă o adevărată ”mină de petrol și bani” prin evaluarea și apoi explotarea cu tehnologia fracturării hidraulice a rezervelor de petrol a bazinului Permian din Texas. Chiar și azi, din acest bazin se extrage petrol în cantități mai mari decât cel extras din Mexic, și chiar de către țările OPEC, cu excepția Arabiei Saudite și a Irakului.
2011 – marchează începutul Primăverii Arabe, care a creat tumult istoric în Orientul Mijlociu și în Africa de Nord.
2011 – compania americană ”Cheniere” a primit a aprobarea autorităților americane pentru a exporta gaz în afara SUA. Au urmat mai apoi companiile americane – Freeport, Sempra Cameron și altele.
2011 – la Lubmin, o stațiune de pe malul mării, de pe coasta de nord-est a Germaniei s-a inaugurat conducta NORD-STREAM (10 miliarde de dolari, cost), cu o lungime de 1.200 de kilometri, care trecea pe sub Marea Baltică direct din Rusia către Germania.
Au fost prezenți la importantul eveniment – Angela Merkel, Primul-ministru francez, Primul-ministru olandez, Comisarul UE pentru Energie, Dmitri Medvedev (președinte al Rusiei la acea vreme)
Putin (premier atunci) spunea că: ”Nord Stream va pune capăt tentației Ucrainei de a profita de poziția sa exclusivistă, și că de atunci încolo se așteaptă la o relație mai civilizată între Rusia și Ucraina.”
2012 – Barack Obama a declarat cu ocazia inaugurării segmentului sudic al sistemului de gazoduct Keystone (Oklahoma):
”O companie numită TransCanada s-a înscris pentru a construi o nouă conductă pentru a transporta cu o viteză mai mare petrol de la Cushing (Oklahoma – principalul centru pentru conducte și depozitare a petrolului din SUA) – la rafinării de ultimă generație pe coasta Golfului. Astăzi îmi conduc administrația să treacă peste obstacolele birocratice și să facă din acest proiect o prioritate, să meargă mai departe și să îl realizeze.”
Dar ambiția și dorința lui Obama a fost drastic tăiată de: protestele activiștilor de mediu, de ani de tărăgănări birocratice, de opoziție Secretarului de Stat John Kerry.
Mai apoi, Trump a susținut realizarea proiectului (în 2017), care (cred) că acum e realizat.
2012 – SUA și aliații săi aplică sancțiuni importurilor de țiței din Iran, cu intenția de a forța Iranul la masa negocierilor privind programul său nuclear. În 2015 se semnează programul prin care Iranul își limitează programul său nuclear, în schimbul ridicării sancțiunilor. În tot acest timp, pentru a nu se bulversa piața globală a țițeiului, SUA și-a mărit producția.
2013 – Mexicul după multe zbateri politice se deschide atât pentru exploatarea gazelor de șist, dar mai ales pentru importul din SUA a gazelor de șist americane
2013 – Putin (aflat la Forumul Economic Internațional de la Sankt-Petersburg, alături fiindu-i Angela Merkel) îi răspunde unui jurnalist care menționa gazele de șist, următoarele:
^ Rusia nu susține dezvoltarea și aplicarea exploatărilor de șist în Europa de Est
^ Tehnologia gazelor de șist este un pericol grav pentru mediu, un distrugător de pământ și apă
La acea vreme, gazele de șist erau o mare provocare pentru Rusia, ea fiind atunci – cel mai mare producător de gaze naturale din lume și cel mai mare furnizor al Europei.
2013 – Prima vizită externă a Președintelui chinez Xi Jinping a fost la Moscova. Efectul în timp…
^ China devine cel mai mare partener comercial al Rusiei
^ China plătește miliarde de dolari în avans pentru petrolul și gazul cumpărate de la ruși
^ Se construiește conducta ESPO (din Siberia de Est și până la Oceanul Pacific)
^ Rusia eclipsează Arabia Saudită ca principal furnizor de hidrocarburi a Chinei
^ șase ani mai tîrziu (2019) cele două țări încep patrulele aeriene comune în Pacific
2013 – Thomas Donilon (consilierul pentru securitate a Președintelui Obama) afirmă că: ”Revoluția șisturilor îi permite Washingtonului să aibă mai multă autoritate în urmărirea și implementarea obiectivelor sale de securitate națională.”
2014 – După perfecționarea tehnicii fracturării hidraulice, și urmare a cercetărilor realizate de compania americană Pioneer, Permianul devine al doilea cel mai mare câmp petrolier din lume, după perimetrul Ghawar, uriașul câmp cu resurse al Arabiei Saudite.
De altfel, în anul 2014, producția de țiței din Permian asigura 25% din producția totală de țiței a SUA; iar totalul extracțiilor de țiței din Texas (tot în 2014) depășea extracțiile din Mexic, și din altă țară OPEC, cu excepția Arabiei Saudite și a Irakului.
IMPORTANT: Și tot din 2014, SUA redevin un jucător important pe piața mondială a țițeiului.
2014 – Ben Bernake (atunci în 2014, proaspăt pensionar din poziția de Președinte a Rezervei Federale a SUA), spunea despre efectele fracturării hidraulice că este ”cea mai benefică evoluție a economiei americane, după criza din 2008 – 2009”. Astfel:
• Datorită producțiilor sporite de gaze și țiței ale SUA (ale fracturării hidraulice și orizontale) – producția industrială a SUA a crescut cu 40% în perioada 2009 – 2019
• Tot efect al celor de mai sus, ”noua revoluție” tehnologică susținea peste 2,8 milioane de locuri de muncă
• Veniturile federale estimate ale economiei SUA urmare a ”noii revoluții tehnologice” sunt estimate la 1,6 trilioane de dolari între 2012 și 2025
• Capitalul nu a mai plecat din SUA în zone ale lumii pentru a identifica și exploata resurse, și astfel peste 200 de miliarde de dolari sunt cheltuiți pentru instalații noi.
• Abundența gazelor ieftine din interiorul SUA, ajută la scăderea costurilor generării energiei electrice. Astfel, se relocă în SUA, companii americane care au imigrat în alte părți ale lumii, pentru costuri mai scăzute, inclusiv cu prețul energiei.
2014 – Lituania și-a deschis primul terminal de recepție a GNL, președeintele de atunci declarând că astfel: ”Rusia nu va mai putea exercita presiuni politice și strategice asupra țării noastre.” Terminalul a fost numit ”Independența”. Strategia a funcționat, iar la următoarele negocieri, rușii au fost mai flexibili la preț.
2015 – Polonia își deschide un terminal de import GNL destul de mare. Azi, Europa are peste 40 de terminale de recepție pentru GNL.
2015 – din acel an, SUA intră în liga mare, globală a exportatorilor de petrol și produse petroliere, alături de Rusia și Arabia Saudită.
2015 – Germania și Rusia încep să topografieze traseul unei noi conducte (pe sub Marea Baltică) din Rusia și până în Germania. Proiectul se numea Nord Stream 2. În 2017, prima conductă din acest proiect a ajuns la un nod logistic în Germania. Opozițiile contra lui (a proiectului) erau foarte mari.
2016 – din acel an, SUA exportă regulat GNL către Brazilia, și astfel rețele de comerț cu GNL cuprind lumea – America de Nord, America de Sud, Africa, Australia și Asia.
2016 – se afla în lucru conducta de gaz Dakota de Nord, pentru a transporta țiței din Dakota de Nord și până la Terminalul din Illinois. Conducta ar fi urmat să înlocuiască mișcarea a 740 de vagoane de petrol pe zi.
Dar, din nou ecologiștii, sub conducerea celor de la Greenpace, și cu o mulțime de metode media și peste 10.000 de oameni au creat o strategie în forță ce a durat peste 200 de zile.
În mai 2017, primii barili de petrol curgeau prin conductă.
2016 – SUA demarează exporturile de GNL către China, moderând dependența Asiei de Orientul Mijlociu
2017 – odată cu începerea mandatului lui Donald Trump, Administrația SUA ”confiscă” oarecum subiectul GNL, pentru a se folosi de el la reducerea deficitelor comerciale ale SUA.
Astfel:
• Trump îi spune Primului-Ministru al Indiei Naredra Modri (aflat în vizită la Wasghinton): ”Așteptăm cu nerăbdare (noi, SUA) să exportăm cât mai multă energie către țara dumneavoastră. Ne dorim contracte majore pe termen lung pentru achiziționare de GNL american de către India”, adăugând în glumă că ”Încercăm să creștem puțin prețul.”
• Și tot Trump, câteva zile mai târziu, anunța că SUA au semnat cu Coreea de Sud (cu care SUA avea un mare deficit comercial), un contract pe 20 de ani, prin care Coreea de Sus se obliga să cumpere GNL american de minimum jumătate de miliard de dolari pe an. Mesajul este și era clar – guvernele lumii trebuie să-și împingă companiile să cumpere GNL din SUA
2017 – se inaugurează prima conductă din cadrul proiectului Nord Stream 2, la un nod logistic din Germania. Dar opozanții sporesc presiunea contra proiectului, respectiv – est-europenii, SUA care începe să adopte sancțiuni, care merg până la cererea a 39 de senatori americani ca SUA să oprească realizarea conductei Nord- Stream 2, și asta pentru că astfel: ”Europa este mai predispusă la coerciția și influența malignă a Moscovei.”
De altfel, la un mic dejun cu Secretarul General al NATO, Donald Trump, atunci președinte al SUA, declara:
”Germania este controlată în totalitate de Rusia, deoarece obține 60-70% din energie din Rusia printr-o nouă conductă. Să-mi spuneți voi dacă se cuvine așa ceva. Eu cred că nu. Eu cred că Germania este total controlată de Rusia.”
2017 – Putin inaugurează în orașul rusesc, complet nou – Sabetta, primul transport de GNL rusesc extras din Iamal și Gîdan, aflate deasupra Cercului Polar. Primul transport a ajuns într-un terminal britanic, de unde, culmea, vândut fiind pe piața liberă a ajuns să susțină încălzirea locuințelor din New England (SUA), și asta pentru că acolo lovise frigul.
Început cu bani rusești, proiectul s-a finalizat cu bani chinezești și francezi (compania Total).
2018 – Rusia, prin compania Iamal LNG trimite primele transporturi de GNL în China, inaugurând astfel intrarea în liga mare a Rusiei ca exportator global de GNL, alături de – SUA, Qatar și Australia, cât și pivotarea ei către est – China, India, etc.
2018 – SUA redevine (după 40 de ani) cel mai mare producător de petrol din lume, depășind atât Rusia cât și Arabia Saudită. În 2020, SUA atinge cel mai înalt nivel al producției de petrol – 13 milioane de barili pe zi.
2019 – din acel an, companiile americane Freeport și Sempra Cemeron încep exporturile globale de GNL în întreaga lume.
2019 – ca o dovadă a integrării puternice în domeniul resurselor și a energiei dintre Canada și SUA – Canada furniza SUA, aproximativ 50% din totalul importurilor de petrol a SUA. Afacerea era un element cheie în relațiile de peste 600 miliarde de dolari dintre cele două țări.
2019 – Secretarul de Stat american de atunci, Mike Pompeo spune că: ”Revoluția șisturilor a oferit SUA o flexibilitate în afacerile internaționale, pe care nu o mai avusese de zeci de ani.”
2019 – 33% din energia electrică a Germaniei provenea din surse regenerabile
2019 – în aprilie Volodimir Zelenski este ales Președinte al Ucrainei
2019 – pe 20 decembrie 2019, Rusia și Ucraina încheie un acord cu privire la ceea ce părea lupta nesfârșită pentru gazele naturale. Prin acord, Rusia garanta cinci ani de aprovizionare cu gaze naturale din Rusia către Ucraina, și o constantă astfel a veniturilor Ucrainei din taxarea tranzitului de pe teritoriul său. Mai mult, Rusia a fost de acord să plătească Ucrainei, 3 miliarde de euro, urmare a unei cereri de arbitraj înaintată de Ucraina împotriva companiei ruse Gazprom.
Dar ce să vezi… (vezi mai jos)
2019 – la câteva ore după ce Rusia și Ucraina își fac publice aranjamentul de mai sus, Donald Trump semnează proiectul bugetului pentru apărare, care includea sancțiuni împotriva gazoductului Nord-Stream 2. Sancțiunile vizau de fapt o companie elvețiană, care deținea la acel moment singura barjă din lume destinată instalării conductelor marine. Compania elevețiană oprește de îndată lucrările.
S-au arătat ofensați nemții, însă rușii au spus că vor termina ei lucrările, și le-au terminat (cu întârziere), pentru ca mai apoi conducta să fie sabotată după începerea războiului din Ucraina.
2019 – în decembrie mai erau doar câteva săptămâni până la finalizarea conductei Nord-Stream 2, o lucrare în valoare de 11 miliarde de dolari
2022 – în acel an 40% din importurile de GNL al Europei au venit din SUA. Ritmul de creștere al exporturilor de GNL din SUA către Europa este unul fantastic, doar în anul 2022 ele au crescut cu 140%. Procentul de 40% era și cel al dependenței anterioare a Europei de gazul de Rusia.
REPROȘURI și OPOZIȚII la tehnologia FRACTURĂRII HIDRAULICE VERTICALE și ORIZONTALE
• Contaminarea apei – fie din procesul de fracturare în sine, fie din epurarea apelor reziduale care ies din puț.
Ani de zile mai târziu, chestiunea a fost oarecum lămurită prin faptul că fracturarea în sine are loc la câteva mii de metri sub acviferele cu apă dulce.
• Cutremurele – temă abordată mai ales după replici ce s-au simțit chiar și la mare distanță de zonele forate.
Studiile ulterioare au demonstrat că nu fracturarea în sine produce cutremure, ci locul și modul eliminării apelor uzate în locuri nepotrivite. De îndată ce cauza a fost identificată, au apărut reglementări și totul s-a liniștit.
• Emisiile de metan (scurgeri) de gaze naturale din echipamentele folosite în tehnologia forării hidraulice – este un subiect la care încă se lucrează pentru a se găsi soluții.
• Moartea a 28 de păsări călătoare – specia ”Sayornis saya”, urmare a unei acuzații depuse la Departamentul de Justiție al SUA, de către Departamentul SUA pentru Animale Sălbatice și Pești, împotriva companiei Continental. În cele din urmă, un judecător federal a renunțat a condamna pe cineva, având în vedere că o eventuală condamnare ar fi presupus să clasifice drept infracțiuni și – tunderea și tăierea copacilor, recoltarea culturilor, sau deținerea unei pisici, având în vedere că ele (pisicile) sunt responsabile pentru moartea a aproximativ 3,7 miliarde de păsări pe an, numai în SUA.
ACTUALITATE:
Prețurile gazului au fost și se pare (?!) că încă sunt indexate în raport de prețul țițeiului. Crește prețul la țiței, crește și prețul gazului.
Pe piața mondială a petrolului contează și așa numita – capacitate de rezervă; adică capacitatea puțurilor de producție, care nu sunt în funcțiune, dar care pot fi rapid activate, dacă prețurile cresc sau dacă se oprește aprovizionarea în altă parte.
Astăzi, cea mai mare capacitate de rezervă a lumii se află în – Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite și Kuwait.
Arabia Saudită este factorul de echilibru pe piața mondială, fiind descrisă drept ”banca centrală” a petrolului mondial.
Marele platou artic al Rusiei este puțin explorat, dar se crede că ar putea conține resurse foarte importante de petrol și gaze; rămânând poate cea mai mare zonă posibilă neexplorată de petrol de pe Pământ.
Până la începerea războiului din Ucraina, când liderii europeni vorbeau despre securitatea energetică, aceștia se concentrau mai mult asupra gazelor naturale (având în vedere dependența de Rusia) și mai puțin pe țiței.
Până la declanșarea războiului din Ucraina – pentru UE:
^ gazul natural reprezinta aproximativ 25% din consumul de energie
^ 9% din energia totală a UE se datora furnizării de gaz din Rusia
^ Rusia era până la război, principalul furnizor de gaze al UE, cu un procent de 35% din necesarul acesteia
^ după Rusia, urmează ca furnizor de gaz a UE – Norvegia, ce livrează 24% din necesarul de gaz al UE
^ apoi urmează ca furnizor al UE (cu aproximativ 9%) – Africa de Nord, în principal Algeria
Azi, situația GNL-ului la nivel global e schimbată. Astfel că – companiile mici au cam fost înghițite de cele mari (și pentru că era nevoie de mult capital pentru dezvoltări); costurile unui puț pe fracturare a mai scăzut (de la 15 milioane dolari la aproximativ 7 milioane de dolari); marile companii au început să aplice fracturarea și în alte state, de pe alte continente
Se anticipează formarea unui ”OPEC” al materiilor prime strategice, dar de data acesta pe resursele materiilor prime specifice noilor și viitoarelor industrii. Astfel:
• China controlează aproape toate tipurile de pământuri rare – 91% din rezervele de magneziu și 71% din rezervele globale de silicon;
• R.D.Congo controlează peste 60% din piața globală de cobalt;
• Republica Sud-Africană asigură 71% din apropovizionarea mondială cu platină
• Argentina, Bolivia și Chile sunt greii în ceea ce privește rezervele globale de litiu
Quatarul a beneficiat din greu de tehnologia GNL și cea a lichefierii și a regazificării GNL pentru a fi transportat peste mări și ocean.
Quatarul are:
• Cel mai mare venit pe cap de locuitor din lume
• Un fond suveran de investiții de 350 miliarde de dolari
• Este o țară cu doar 300.000 de cetățeni și 2.000.000 de cetățeni străini care lucrează pe teritoriul său
Afacerea GNL se extinde la nivel global. Proiecte noi se dezvoltă în – Egipt, Trinidad, Oman, Israel, Angola, Nigeria, Canada, Mozambic, Rusia și desigur comerțul cu GNL intră pe tot felul de ”cărări” – speculative, vânzări la termen, schimbări în timp real între cumpărători.
În 2019, Australia, urmare a unei investiții de un sfert de trilion de dolari devine pentru o vreme cel mai mare furnizor de GNL, depășind Quatarul.
Ucraina nu mai depinde de gazul rusesc. De fapt, Ucraina își asigură 2/3 din necesarul de gaze din producția sa internă, ca să nu mai spunem că ea deține se pare cele mai mari rezerve de GNL (neexploatat încă) din întreaga Europă.
80% din producția de gaz natural a Ucrainei provine de la compania de stat; iar a doua cea mai mare companie (privată) care extrage și livrează intern gazul ucrainean provine de la o companie numită ”Burisma”, în al cărui Consiliu de Administrație a fost până la un moment dat și Hunter Biden, fiul actualului președinte Joe Biden.
Alte surse de producție energie în studiu, probe sau în exploatare:
– Energia solară avansată: Tehnologia de captare a energiei solare continuă să se dezvolte rapid. Panourile solare cu eficiență crescută, tehnologiile de stocare a energiei solare și sistemele integrate în infrastructură (cum ar fi fațadele solare) sunt în dezvoltare.
– Energia eoliană offshore: Parcurile eoliene amplasate în largul coastelor pot oferi o sursă puternică și constantă de energie. Turbinele eoliene offshore au potențialul de a genera cantități semnificative de energie fără a ocupa suprafețe mari de teren.
– Stocarea energiei: Dezvoltarea tehnologiilor de stocare a energiei este crucială pentru gestionarea producției fluctuante a energiei regenerabile, precum energia solară și eoliană. Bateriile avansate, stocarea termică și stocarea prin compresie sunt direcții de cercetare importante.
– Energia geotermală: Tehnologia de extragere a energiei geotermale din adâncul Pământului poate furniza o sursă constantă de energie termică și electrică, mai ales în regiunile vulcanice sau geotermale.
– Fuziunea nucleară: Dacă poate fi dezvoltată și controlată, energia generată prin fuziunea nucleară ar putea furniza o sursă de energie aproape nelimitată, cu puține deșeuri radioactive și risc minim de incidente nucleare.
– Micro-reactoare nucleare: Micro-reactoarele nucleare sunt unități mici, modulare și sigure care pot furniza energie electrică în zone izolate sau în locuri unde rețelele tradiționale nu sunt fezabile.
– Hidrogen verde: Producția de hidrogen prin electroliza apei utilizând surse regenerabile de energie poate furniza o sursă de combustibil curat pentru diverse aplicații, inclusiv generarea de energie electrică.
– Energia undelor marine: Tehnologiile care exploatează energia valurilor și curentului marin pentru a genera electricitate pot deveni o sursă regenerabilă semnificativă în zonele costiere.
– Energia piezoelectrică: Tehnologia care convertește vibrațiile și mișcările în energie electrică poate fi folosită în diverse aplicații, de la infrastructură urbană până la dispozitive personale.
– Energie nucleară avansată: În afară de fuziunea nucleară, tehnologiile de fisiune nucleară avansată, cum ar fi reacțiile în lanț închis, pot aduce îmbunătățiri semnificative în eficiența și siguranța centralelor nucleare.
Energia solară și cea eoliană au devenit instrumentele alese pentru ”decarbonizarea” energiei electrice. Odată ”alternative”, acum sunt mainstreanm. Cu toate acestea, pe măsură ce ponderea generării lor crește, se confruntă cu provocarea ”intermitenței”. Ele pot umple rețeaua cu electricitate, atunci când soarele strălucește și bate vântul, dar apoi acestea dispar, atunci când ziua este înnorată sau există doar o briză ușoară. Acest lucru indică provocări tehnologice majore: menținerea stabilității rețelei și găsirea modalităților de stocare a energiei electrice la scară largă, pentru mai mult de câteva ore.
Mă opresc aici, dragi cititori, păstrându-mi vie curiozitatea de a vedea (dacă va fi să fie), care tehnologie testată încă (sau nu) în laboratoarele lumii de azi, este sau va fi în măsură a ne influența, din nou și profund, viața și calitatea de zi cu zi a acesteia…
Căci nu-i așa, spectacolul lumii continuă, atât cât îi este dat să fie…