Obscurantism – Fundamentalism – Radicalizare – Extremism – Fanatism – Terorism

De la bun început vă spun că această FOARTE lungă scriere (!!!) nu are pretenția de a aduce neapărat ceva nou pe subiectele care (cred eu) (re)devin la ”modă” în lume și da, într-o măsură mai mare sau mai mică și în România.

De fapt, rațiunea principală a acestei scrieri este declanșarea meditațiilor fiecăruia dintre voi, pe teme asupra cărora nu prea cred că v-ați aplecat serios vreodată și asta chiar dacă (poate), unele cuvinte din titlul de mai sus, le folosiți mai mult sau mai puțin des în vorbirea curentă.

Cred că a venit momentul ca și prin scrierea mea să înțelegeți mai bine ce intră în forma, în conținutul și mai ales în manifestările specifice, concrete ale – obscurantismului, ale fundamentalsimului, ale radicalizării, ale extremismului, fanatismului și a terorismului – pentru ca mai apoi să vă analizați propriile perspective asupra societății, a lumii și a vieții și să vedeți dacă nu cumva, chiar și fără să știți, sunteți ”bântuiți” de una sau mai multe ”molime” ce otrăvesc societatea, viața, lumea.

Spre ca atare să găsiți oarece folos din scrierea mea, sau mai bine zis din modul în care am găsit de cuviință a aranja noțiunile, textul și informațiile spre mai ușoara ”luminare” a fiecăruia.

Așadar, să începem:

OBSCURANTISM

ORIGINE ETIMOLOGICĂ:

Cuvântul ”obscurantism” provine din cuvântul latinesc ”obscurare” – care înseamnă în traducere ”a întuneca”, ”a eclipsa”, ”a ascunde de cunoaștere”

DEX:

Obscurantism – stare de înapoiere culturală, atitudinea ostilă, refractară, față de tot ceea ce reprezintă progres.

Sinonime pentru obscurantism:

• Ignoranță
• Incultură
• Înapoiere
• Neștiință

Conform DEX ”progresul” – înseamnă dezvoltare în linie ascendentă, mers înainte, sau schimbare în bine, datorită căreia se poate poate ajunge la un rezultat sau la un scop dorit.

DEFINIȚII:

Wikipedia:

Obscurantismul – este practica de a prezenta în mod deliberat informații într-o manieră imprecisă și greoaie concepută adesea pentru a împiedica cercetarea și înțelegerea ulterioară.

Există două semnificații istorice și intelectuale ale obscurantismului:

• Restricționarea deliberată a cunoașterii – opoziția față de diseminarea cunoașterii
• Obscuritatea deliberată – un stil greu de înțeles (precum în literatură și artă) caracterizat printr-o neclaritate deliberată

ISTORIE:

Wikipedia:

Termenul obscurantism derivă din titlul satirei din secolul al XVI-lea (mai precis 1515 – 1519) ”Epistolae Obscurorum Virorum” (Scrisorile oamenilor obscuri) (scrisă de Reuchlin împotriva lui Pfefferkorn) care se baza pe disputa intelectuală dintre savantul umanist german Johann Reuchlin (1455 – 1522) și călugărul Johannes Pfefferkorn din Ordinul Dominican cu privire la faptul – dacă toate cărțile iudaice ar trebui să fie arse deoarece ar conține erezii necreștine.

JOHANNES PFEFFERKORN (1469 – 1521) – a fost un teolog și scriitor catolic german, care s-a convertit de la iudaism.

El s-a născut probabil în Nurnberg, dar a trăit mai apoi în Koln. Acolo el a devenit asistentul Starețului Ordinului Călugărilor Dominicani din Koln și dintr-o asemenea poziție a scris mai multe pamflete, prin care încerca să demonstreze că scrierile religioase evreiești erau ostile creștinismului.

Johannes Pfefferkorn spunea că trei sunt cauzele care îi împiedică pe evrei să devină creștini: camăta (împrumuturile cu dobândă), faptul că nu sunt obligați să frecventeze bisericile creștine pentru a asculta predicile și faptul că ei onorează Talmudul.

Pe un asemenea fundal și asemenea perspective, Johannes Pferfferkorn a reușit să îl convingă pe împăratul Maximilian (se întâmpla în 1509) (împărat care deja expulzase evreii din propriile sale domenii – Stiria, Carintia, Carniola și Împărat al Sfântului Imperiu Roman și parte a Casei de Habsburg, care a trăit între 1459 și 1519) să îi oblige pe evrei să îi predea lui toate cărțile care se opuneau creștinismului. A urmat apoi o perioadă în care s-a constituit o comisie pentru a evalua încă o dată acțiunea și perspectiva în sine, iar până la urmă împăratul și-a suspendat edictul și a dispus returnarea cărților către evrei.

Este important de spus aici faptul că membru al comisiei mai sus menționate era și Johann Reuchlin, iar acesta a fost singurul care s-a pronunțat în favoarea scrierilor evreiești, susținând că ele nu aduc atingeri majore învățăturilor creștine, și că alte cărți evreiești sunt folosite doar la închinările evreiești și au fost autorizate de legea papală și de cea imperială.

Poziția lui Johann Reuchlin i-a adus acestuia necazuri (Pfefferkorn l-a acuzat că a fost mituit de evrei) el fiind chemat în fața unei curți a Inchiziției, și atacat de mulți teologi ai vremurilor.

Într-un asemenea context, Pfefferkorn și Reuchlin au dezvoltat o dispută foarte aprinsă, cu tot felul de scrieri și afirmații care până la urmă l-au înfuriat pe împărat, iar acesta i-a adus la tăcere (nu i-a omorât), iar procesul a fost pur și simplu anulat. Astfel apare și scrierea ”Epistolae Obscurorum Virorum” (Scrisorile oamenilor obscuri – scrisă de Reuchlin împotriva lui Pfefferkorn), prin care, deși autorul (Reuchlin) părea că îi apără pe acuzatorii săi, de fapt, prin conținutul scrisorii ei erau desființați ca poziție și opinie.

De precizat este și faptul că Ordinul Dominican din care făcea parte Johannes Pferfferkorn – este un ordin călugăresc catolic întemeiat la începutul secolului al XII-lea, de către Sfântul Dominic.

Sfântul Dominic (1170 – 1221), a fost un călugăr spaniol, considerat ca fiind sfântul ocrotitor al astronomilor. El a fost canonizat în data de 13 iulie 1234 de către Papa Grigore al IX-lea.

Capitala Republicii Dominicane îi poartă numele – Santo Domingo.

Pe de altă parte, Ordinul Dominican a fost și este un Ordin Mendicante (din latină ”mendicante” – ”a cerși”), adică un Ordin al reținerii față de acumulările și bogăția ce pot fi obținute de oamenii și slujitorii bisericii creștine catolice.

La vremea lor, aceste Ordine au fost privite ca rebeliunii față de practicile celor ce conduceau sau făceau parte din clerul Bisericii Catolice, și nu puțini dintre ei au fost acuzați inițial de erezie.

Fac parte din Ordinele Mendicante, ordinele înființate de Sfântul Dominic și Francisc de Assisi. În rândul lor găsim – augustinienii, carmelitanii, trinitarienii, mercedarienii, serviții, minimii, MIZERICORDIENII și betleemiții.

Este de reținut și faptul că Ordinul Dominican a întemeiat (încă de la începutul său) mănăstiri și pe teritoriul actual al României – Biserica Franciscană din Cluj-Napoca, mănăstiri în Bistrița, Brașov, Odorheiu Secuiesc, Oradea, Sebeș, Sibiu, Sighișoara.

Urmare a Reformei Protestante, dominicanii nu s-au mai întors în Transilvania.

Toma de Aquino a fost un teolog dominican.

JOHANN REUCHLIN (1455 – 1522) – a fost un umanist catolic german și un savant al limbilor greacă și ebraică.

Reuchlin avea un mare dar al pedagogiei și o mare pasiune pentru cunoaștere. A lucrat pe diferite poziții cu mai marii vremurilor (precum Frederic – al treilea copil a lui Carol I al Imperiului Romano-German, ori Contele de Eberhard de Wurttenmberg, sau Pico della Mirandola, sau secretarul Papei de atunci – Jakob Quenstenberg, sau cu Filip – Contele Palatin al Rinului, etc.)

Reuchlin a fost absorbit de studiile ebraice, care pentru el reprezentau mai mult decât un interes filologic. A fost de asemenea foarte interesat de reforma predicării, iar cartea sa ”De arte Predicandi” scrisă în 1503 a devenit un fel de manual al predicării.

De asemenea, Reuchlin a studiat atent Cabala evreiască, găsind în ea o mulțime de argumente care pot aduce servicii creștinismului, dar și reconcilierii științei cu misterele credinței, o chestiune care se discuta din ce în ce mai mult la acea vreme.

Oricum, târât în tot felul de procese, comisii și proceduri, de la un moment dat ”valul” împotriva lui se mai domolește, și asta și pentru că în 1517, Martin Luther își publică (pe ușa Castelului de la Wittenberg) cele 95 de teze contra practicilor indulgențelor Bisericii Catolice, iar asta îl face pe Reuchlin să spună astfel: ”Mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu; în sfârșit au găsit un om care le va da atât de multe de făcut, încât vor fi obligați să lase bătrănețea mea să se sfârșească în pace.”

TALMUDUL – Talmudul (în ebraică, „învățătură” sau „studiu”), numit în mod tradițional Shas (ש״ס, o abreviere ebraică a lui shisha sedarim, cele „șase ordine” ale Torei orale), este un text central al iudaismului rabinic, compus din MIȘNA și GHEMARA. Este o compilație a opiniilor docte acumulate în scris până la sfârșitul secolului V e.n.

În majoritatea cazurilor, opiniile docte sunt prezentate sub formă de dialoguri și opinii minoritare pe lângă opinii majoritare. Textul talmudic conține numeroase elemente de legendă și folclor, acestea fiind enunțate ca o ilustrare sau sursă suplimentară a opiniilor docte. Pe lângă textul talmudic definitivat până la sfârșitul secolului V e.n. au fost adăugate diferite comentarii care, cu timpul, au ajuns să fie considerate ca o parte integrantă a studiului talmudic. Opiniile docte enunțate în Talmud tratează toate aspectele vieții umane prin perspectiva normativă a iudaismului.

Axioma fundamentală a iudaismului este că Tora este divină, unică, eternă și irefutabil supremă. Tora este formată din primele cinci cărți din Sfintele Scripturi ebraice și arameice scrise de Moise. „Pentateuch” este termenul grec referitor la primele cinci cărți ale lui Moise. Etimologic, noțiunea de Tora este complexă și include „înțelepciune„, „învățătură” precum și un sens arhaic de „lege„. Textul talmudic explică aplicarea practică a celor 613 porunci, care formează cultul mozaic.

„Învățătura” sau studiul de Tora este imperativul primordial al iudaismului, dat fiind că existența umană este și trebuie să fie reglementată în exclusivitate prin Tora. Necesitatea permanentă de a acumula și de aplica cunoștința de Tora în absolut toate domeniile vieții a creat necesitatea de a conserva, de a transmite și de a sistematiza opiniile înțelepților despre diferitele chestiuni tratate. Cronologic, „învățătură” orală, nescrisă, a fost prima modalitate de conservare a opiniilor și a comentariilor din secolele V î.e.n.-II e.n. Rabbi Yehuda Hanassi (135-220 e.n) a făcut prima compilație scrisă a opiniilor cunoscute până la vremea sa. Această lucrare este denumită MIȘNA, noțiune echivalentă cu „repetiție”, „studiu” sau eventual „studiu prin repetare„.

GHEMARA este stratul de opinii adăugate la textul talmudic în decursul secolelor II-V.

În secolul XI au fost adăugate la fiecare pagină comentariile lui Rashi (Rabbi Shlomo Ben Yitzhaki, cca. 1040-1105). Comentariile lui Rashi sunt scrise cu un tip deosebit de litere. În mod uzual, textele sunt așezate în forma literei „L”, Mișna fiind în centru, înrămată în stânga și jos de textele Ghemara.

Prima tipărire a Talmudului a făcut-o creștinul Daniel Bromberg din Anvers, care a trăit între anii 1516-1549 la Veneția.

CABALA – (din ebraică קַבָּלָה, însemnând „paralel/corespunzător” sau „tradiție primită”) este o metodă, disciplină și școală de gândire ezoterică, care își are originea în iudaism. În iudaism, un cabalist tradițional se numește Mekubbal (în ebraică מְקוּבָּל).

Gershom Scholem, cercetător al Cabalei din secolul al XX-lea, a susținut că „nașterea Cabalei s-a produs în sudul Franței, în momentul în care acolo apăreau catarii”. De fapt, limba ebraică, considerată una din limbile sacre, a fost dezvoltată în mod special de către și pentru cabaliști, pentru a-i ajuta să comunice despre chestiuni spirituale. Accesul larg la esoterismul Cabalei este realizat de abia la sfârșitul secolului XII, prin Cartea lui Zohar. În viziunea cabalistului Baal HaSulam, însemnătatea vieții este „revelarea Dumnezeirii Sale către creaturile sale în această lume”. Deci, mai mult decât în orice tradiție, în Cabala, care este mult mai abstractă și mai cifrată, revelarea Sinelui este o chestiune de dăruire din partea Divinității către om, atunci când acesta s-a corectat, iar omul e cel care primește, datorită trezirii ființei prin studierea înțelepciunii Cabalei.

Sinele în Cabala este chiar Dumnezeu manifestat în om, și are un corespondent în inima spirituală. Trezirea punctului din inimă și apoi împlinirea completă a acestui punct până la desăvârșire, este scopul pe calea spirituală a Cabalei.

Metode de revelare a Sinelui

Ceea ce trebuie să facă aspirantul la revelarea Sinelui pe această cale este să merite revelarea. Pentru aceasta, el trebuie să studieze texte autentice cabalistice (un bărbat trebuie să studieze cel puțin trei ore pe zi obligatoriu, dar femeia nu neapărat, pentru că se presupune că natura feminină este înclinată spre evoluție spirituală) și să muncească mult în interiorul său, prin conștientizare și iubire. Acestea, studiul și munca, vor conduce pe aspirant la corectare, ceea ce înseamnă refacerea drumului înapoi prin cele cinci lumi subtile ,superioare acestei lumi, către Creator și Lumina acestuia Veșnică. Munca interioară trebuie să vină cu împrejurări potrivite: profesori, cărți (și Biblia este considerată carte cabalistică) și grupul spiritual. Se caută astfel unirea cu Creatorul, care în ebraică se numește Boreh și care provine de la alți doi termeni ebraici: bo care înseamnă „vino” și re’reh care înseamnă „vazi”. Deci, cuvântul Creator este o invitație personală de a experimenta lumea spirituală. Creatorul în această tradiție este una cu Natura, cu legea dragostei. Cărțile de Cabala autentice, fără explicații, sunt la fel de cifrate ca și textele alchimice. Un neinițiat nu ar înțelege nimic, decât ar citi o poveste frumoasă, însemnătatea spirituală rămânându-i ocultată. De exemplu, în știința Cabala, Egipt înseamnă ego, Israel vine de la cuvintele ebraice Ishhar-lael, care înseamnă direct către Dumnezeu, cel care are dorință să ajungă la Boreh, muntele Sinai este egoismul nostru pe care trebuie să îl surmontăm etc. De menționat faptul că această tradiție este una religioasă, cum și Yoga este, și nu este o știință ci o metodă care ne ajută să ne schimbăm natura de a dori și de a primi în natura de a dărui.

MANCURTIZARE (DEX) – uitare provocată intenționat; supunere orbească, depersonalizare, îndobitocire. Amnezie, uitare provocată intenționat; supunere.

Mancurt este un termen regăsit în miturile popoarelor, care a fost puternic popularizat în timpurile moderne prin romanul ”O zi mai lungă decât veacul” (al lui Cinghiz Aitmatov – cel mai cunoscut scriitor kîrgîz (1928 – 2008) – Republica Sovietică Socialistă Kîrgîză).Acest roman filozofic tratează soarta celor care își uită trecutul și sunt total dependenți de stăpânul lor.

Legenda turcică amintită în roman descrie o tortură sălbatică, prin care un prizonier este făcut să uite aproape totul, cu excepția unor deprinderi de bază, și să devină un sclav perfect al stăpânului său. Astfel, capul proaspăt ras al prizonierului era acoperită cu o „bonetă” făcută din piele proaspăt jupuită de pe picioarele unei cămile. Sclavului i se legau mâinile, iar gâtul îi era prins într-un „jug” de lemn, pentru a-l împiedica să-și elibereze capul. Mai apoi, prizonierul era lăsat în deșert timp de câteva zile. La suferința provocată de sete se adăuga durerea provocată de „boneta”, care se uscase și presa asupra calotei craniene, și de firele de păr care creșteau și nu puteau străpunge pielea de cămilă, dar care în schimb penetrau scalpul. Cei care supraviețuiau torturii se transformau în sclavi supuși ai stăpânilor lor. Îndepărtarea completă a „bonetei” provoca noi suferințe și lăsau cicatrice care aveau să-l marcheze pe toată viața pe sclav. Suferințele cumplite îndurate în timpul torturii îl făceau pe sclav să-și uite trecutul, până și propriul nume (așa cum avea să se întâmple cu eroul lui Aitmatov, Joleman, care, deși regăsit de mama sa, Nayman-Ana, nu numai că nu a recunoscut-o, dar a și ucis-o la ordinul stăpânului său).

Cuvântul „mancurt” a devenit foarte popular în țările fostei URSS (în special în Republica Moldova, Tatarstan, Bașkortostan și republicile post-sovietice din Asia Centrală), ca o poreclă rușinoasă a persoanelor care au pierdut legătura cu rădăcinile lor naționale și cultura poporului din care fac parte. Termenul „mancurt” a devenit un cuvânt peiorativ folosit în presa post-sovietică.

Termenul „mancurt” este folosit de asemenea în Turcia contemporană pentru desemnarea adepților modernizării de tip occidental a țării și a sprijinitorilor politicii de integrare în Uniunea Europeană, în special a celor din elita politica turcească.

ESENȚE și INTERPRETĂRI ESENȚIALE:

Permițând cunoașterea doar la nivelul membrilor calsei conducătoare a elitei, obscurantismul este fundamental antidemocratic, deoarece caracterul său antiintelectualist și elitist, determină excluderea oamenilor considerați nevrednici din punct de vedere intelectual de a cunoaște faptele și adevărul cu privire la guvernarea statului său. (wikipedia)

Obscurantismul – este numele atitudinii religioase de a respinge și ignora datele științifice relevante într-o dezbatere publică. Este atitudinea conform căreia anumite date științifice nu trebuie știute. (Dan Ungureanu – wikipedia)

Obscurantismul – înseamnă și negarea adevărului științific, din cauza consecințelor morale dezagreabile care ar putea rezulta din acceptarea acestui fapt. (Economistul Friederich von Hayek)

Filozofii scriu uneori greoi, folosind cuvinte și expresii exotice, greu de înțeles. Unii spun că astfel ei doresc să își acopere goliciunea intelectuală, după cum alții spun cănu este așa, ci pur și simplu, așa aleg să se exprime ei. Sunt dați ca exemple de scriere greoaie – Immanuel Kant, Johann Fichte, Frederich Schelling, sau chiar Friederich Hegel) (wikipedia)

Obscurantismul – mai poate să descrie și comportamentul unora sau altora (dintre elitele sau conducătorii laici sau religioși) care se opun în mod activ iluminării populației, dar și reformelor de un fel sau altul, posibil aduse de luminarea poporului. (wikipedia)

Unii spun că obscurantismul înseamnă și manipularea credințelor populare, iar asta spre deosebire de fundamentalism, care presupune o convingere religioasă sinceră.

ACTUALITATE:

Daniel David – Rector UBB Cluj-Napoca

”Am  crezut că progresul științific este un bun câștigat, care nu mai poate fi pierdut. Prezentul ne arată însă că lucrurile nu stau chiar așa.

Am crezut că raționalismul și știința sunt deja impuse, sunt dominante în societate și doar trebuie dezvoltate. Uite că nu este chiar așa.

Ne întoarcem în obscurantism și un foarte puternic obscurantism. Din păcate, rețelele de socializare contează și amplifică acest lucru, căci în zona rețelelor de socializare se găsesc acum și știința și pseudo-știința.

Sunt mulți care cred că se pricep și confundă opinia cu cunoașterea.

În zona rețelelor de socializare, adesea știința nu se vede atât de bine ca pseudo-știința, iar presa, care este și ea pe rețelele de socializare, începe să confunde realitățile și începe să creadă că aia este realitatea. Și o duc și în zone de reviste, jurnale, ziare, televiziuni.

Ați văzut că anumite școli au cursuri de numerologie, de astrologie. Astfel de lucruri nu are trebui să fie acceptate. Nimeni nu vrea să interzică nimic. Dar du-te în spațiul public și nu în școli, nu într-un sistem în care statul plătește pentru ca copii să aibă acces la cunoaștere și nu la pseudo-cunoaștere.

Școala trebuie făcută mai bine. Și ar trebui pur și simplu și noi să fim mai critici cu mass-media sau să căutăm mass-media de calitate. Dar este foarte greu și acolo.

Este în regulă să cauți distracție pe rețelele de socializare, dar nu informare.

Pseudo-cunoașterea șu pseudo-știința înfloresc în mintea oamenilor și apar teorii ale conspirației, care de care mai ciudate și care pun efectiv la risc, până la urmă, funcționarea civilizației și a bunurilor câștigate de noi toți.”

VIITOR:

Daniel David – Rector UBB Cluj-Napoca:

”Nu vreau să las spațiul public la dispoziția obscurantismului. E foarte greu, fiindcă orice ieșire în spațiul public înseamnă luptă, înseamnă atacuri, înseamnă nervi pierduți, dar trebuie să o faci dacă crezi în anumite valori. E foarte confortabil să fii om de știință, academician, profesor și să stai în turnul de fildeș și în care te întâlnești cu 30-40 de studenți care rar te provoacă. Eu cred că acest lucru trebuie făcut și nu numai individual, prin instituții. Nu știu, UBB, Universitate din București, alte universități importante, Academia.”

FUNDAMENTALISM

Originea etimologică:

Din latinescul ”fundamentalis” care în traducere înseamnă ”de bază”; adică ceva ”de bază” pentru cineva (așa cum mai jos vom vedea)

DEX al limbii române:

1. Mișcare protestantă exclusivistă, fondată la începutul secolului XX în America, militând împotriva secularizării și liberalismului în învățământul teologic.
2. Tendința de a menține nealterată doctrina de bază a învățăturii creștine, punând accentul pe interpretarea literală a Bibliei.
3. (În islam) Mișcare religioasă și politică cu scopul de a restabili adevărata comunitate islamică, prin întoarcerea la tradiția nealterată a islamului și neexcluzând nici războiul, nici atentatul criminal pentru atingerea scopului.
4. Mod conservator de a gândi în opoziție cu tendințele liberale și moderniste.

Precizarea mea: fundamentalismul există și în legătură cu alte ”platforme”, cu alte ”constructe” sau alți ”jucători” de pe planeta asta. El poate fi și un fundamentalism științific, ateu, etc.

Însă de pe acum este bine a știi următoarele:

Fundamentalismul religios se referă la credința unui individ sau a unui grup de indivizi în autoritatea absolută a unui text religios sacru sau a învățăturilor unui anumit lider religios, profet și/sau Dumnezeu.

Acești fundamentaliști cred că religia lor este dincolo de orice formă de critică și prin urmare, ar trebui, de asemenea, să fie forțat aplicată și altora. Explicațiile logice și dovezile științifice nu au nici un loc în acest sisteme de credință, dacă acționează împotriva fundamentului lor religios.

Pentru fundamentaliști, religia dictează fiecare sferă a vieții lor de zi cu zi, și ei încearcă, de asemenea, să implice întreaga societate în propriul sistem de credință, câteodată, chiar prin folosirea forței.

O societate cu credințe fundamentaliste, reproduce o atitudine închisă față de viață, câteodată până la nivelul de paranoia și iarăși câteodată, până la punctul stimulării comportamentului agresiv.

Fundamentalistul ”închide ușa” în fața cunoașterii și acceptării ideilor moderne, a principiilor științifice și a schimbului de idei din societate și dintre societățile umane de pe glob.

În opinia fundamentaliștilor, diferența dintre ”bun” și ”rău” este clar delimitată, iar experimentarea de orice fel nu este permisă.

Într-o societate fundamentalistă, dreptul de a spune ”nu” este dizolvat și chiar și aceia care nu sunt credincioși (în mod expres), sunt dependenți de ”aprobarea” persoanelor sau a structurilor de comandă a societății.

Este de reținut și faptul că, deoarece fundamentaliștii nu oferă libertatea opiniilor, ei nu sunt dispuși nici să le audă.

Caracteristicile comune ale fundamentalismului religios, sunt cel puțin următoarele:

• Interpretarea literală a textelor și practicilor colectate de religia în cauză
• Intransigența cu restul religiilor. Pluralismul nu este acceptat de cei care îl predică, singura religie validă și aedvărată este cea a fundamentalistului
• Violență. Multe dintre practicile pe care le promovează implică utilizarea mai mult sau mai puțin pronunțată a violenței
• Terorism. Pentru a-și impune credințele restului societății, unele fundamentalisme recurg la terorism, insuflând teroare în anumite grupuri

În relația cu gândirea științifică, fundamentalismul adoptă (de regulă) una dintre următoarele poziții:

1. Anti-științificism – adică negarea teoriilor și a descoperirilor științifice, precum ar fi spre exemplu, evoluția
2. Fideism – care înseamnă că fideiștii nu neagă rezultatele științifice, dar ei susțin că ”convingerea și abandonul inimii, ar trebui să fie să depășească rațiunea”. Ei oferă practic autonomie credinței și științei, dar în perspectiva lor, ele nu se întâlnesc niciodată.
3. Concordism – sunt cei care caută adevărul științific, dar ei presupun că relatările biblice sunt în concordanță cu știința.

Însă da, istoria consemnează apariția sa ca termen, ca atitudine și ca acțiune, în legătură cu lumea protestantă creștină, iar aici, oarecere istorie e necesară.

Așadar, puțină, dar necesară istorie…

ISTORIE:

1878 – 1897 – Conferințele Biblice de la Niagara (numită oficial „Întâlnirea credincioșilor pentru studiul biblic„) a avut loc anual din 1875 până în 1897, cu excepția anului 1884.

Conferința a fost fondată ca Întâlnirea Credincioșilor pentru Studiul Bibliei în 1875 de către pastorii evanghelici din Statele Unite. Forța motrice din spatele întâlnirii a fost James H. Brookes, un pastor prezbiterian din St. Louis. Brookes a făcut publică întâlnirea prin revista sa ”Truth” și a dedicat un spațiu substanțial rezumatelor discursurilor.

Majoritatea vorbitorilor erau dispensaționaliști, iar Conferința de la Niagara i-a introdus pe mulți protestanți evanghelici în învățătura dispensaționalistă. Mesajele s-au centrat în general pe doctrinele lui Hristos, ale Duhului Sfânt, ale Bibliei, ale misiunilor și profeției. Premilenialismul și dispensaționalismul au fost apărate și învățate.

Premilenianismul –  în escatologia creștină, este credința că Isus se va întoarce fizic pe Pământ (a Doua Venire) înainte de Mileniu, anunțând literalmente o epocă de aur de o mie de ani de pace. Premilenialismul se bazează pe o interpretare literală a Apocalipsei 20.1-6 din Noul Testament, care descrie domnia lui Isus într-o perioadă de o mie de ani.

Premilenialismul este în contrast cu credințele amilenismului și postmilenismului. Amilenismul interpretează Apocalipsa 20.1-6 ca aparținând timpului prezent și susține că Hristos domnește în prezent în cer cu sfinții plecați. Această interpretare vede simbolismul Apocalipsei ca referindu-se la un conflict spiritual între Rai și Iad, mai degrabă decât la un conflict fizic pe Pământ. Amileniștii nu văd cei o mie de ani menționați în Apocalipsa ca o mie de ani literali, ci văd numărul „mii” ca simbol și numerologic și văd Împărăția lui Hristos ca fiind deja prezentă în biserică începând cu Cincizecimea din cartea Faptele Apostolilor. Denominațiuni precum Ortodoxia Orientală, Ortodoxia Răsăriteană, Catolicismul, Anglicanismul, Prezbiterianismul și Luteranismul sunt în general amileniste. Postmilenismul vede regula milenară ca pe o Epocă de Aur în care etica creștină prosperă prin predicare și lucrare de răscumpărare, dar care are loc înainte de a doua venire.

Premilenialismul este adesea folosit pentru a se referi în mod specific la cei care aderă la credința într-o domnie milenară pământească a lui Hristos, precum și la o răpire a credincioșilor care vin înainte (dispensațional) sau după (istoric) Necazul cel Mare care precede Mileniul. Pentru secolul 20, credința a devenit comună în evanghelicalism, conform sondajelor pe această temă.

Dispensaționalismul – este un cadru teologic de interpretare a Bibliei care susține că istoria este împărțită în mai multe epoci sau „dispensații” în care Dumnezeu acționează cu poporul Său ales în moduri diferite. Se deosebește adesea de teologia legământului. Termenul „dispensaționalism” este atribuit lui Philip Mauro, un critic al învățăturilor sistemului în cartea sa din 1928 Evanghelia Împărăției.

Dispensaționaliștii folosesc o interpretare literală a Bibliei și cred că revelația divină se desfășoară în întreaga Biblie. Ei cred că există o distincție între Israel și Biserică și că creștinii nu sunt legați de legea mozaică. Ei își mențin credința în premilenialism, o restaurare viitoare a Israelului național și o răpire a Bisericii care va avea loc înainte de a Doua Venire a lui Hristos, văzută în general ca având loc înainte de o perioadă de necaz.

Dispensaționalismul a fost sistematizat și promovat de John Nelson Darby și Frații Plymouth la mijlocul secolului al 19-lea. Și-a început răspândirea în Statele Unite la sfârșitul secolului al 19-lea prin eforturile evangheliștilor precum James Inglis, James Hall Brookes, Dwight L. Moody, eforturile Conferinței Biblice Niagara și înființarea Institutelor Biblice. Odată cu zorii secolului 20, C. I. Scofield a introdus Biblia de referință Scofield, care a solidificat dispensaționalismul în Statele Unite.

Dispensaționalismul a devenit popular în evanghelismul american. Este frecvent întâlnită în bisericile biblice non-denominaționale, baptiști, penticostali și grupuri carismatice. În schimb, denominațiunile protestante care îmbrățișează teologia legământului ca întreg tind să respingă dispensaționalismul.

Teologia legământului (cunoscută și sub numele de legământalism, teologie federală sau federalism) este o prezentare conceptuală și un cadru interpretativ pentru înțelegerea structurii generale a Bibliei. Folosește conceptul teologic al legământului ca principiu organizator pentru teologia creștină. Forma standard a teologiei legământului privește istoria relațiilor lui Dumnezeu cu omenirea, de la creație la cădere la răscumpărare și desăvârșire, sub cadrul a trei legăminte teologice generale: cele ale răscumpărării, ale faptelor și ale harului.

Cea mai cunoscută formă de teologie a legământului este asociată cu presbiterienii și provine din Mărturisirea de credință de la Westminster. O altă formă este uneori numită „Teologia Legământului Baptist” sau „Federalismul din 1689”, pentru a o distinge de teologia standard a legământului „Federalismului Westminster” prezbiterian. Este asociat cu baptiștii reformați și provine din a doua mărturisire de credință baptistă din Londra din 1689.

Mărturisirea de credință de la Westminster, sau pur și simplu Mărturisirea de la Westminster, este o mărturisire de credință reformată. Elaborată de Adunarea Westminster din 1646 ca parte a Standardelor Westminster pentru a fi o mărturisire a Bisericii Angliei, a devenit și rămâne „standardul subordonat” al doctrinei în Biserica Scoției și a fost influentă în cadrul bisericilor presbiteriene din întreaga lume.

În 1643, Parlamentul englez a chemat „Divini învățați, evlavioși și judicioși” să se întâlnească la Westminster Abbey pentru a oferi sfaturi cu privire la problemele de închinare, doctrină, guvernare și disciplină ale Bisericii Angliei.    Întâlnirile lor, pe o perioadă de cinci ani, au produs mărturisirea de credință, precum și un Catehism mai mare și un Catehism mai scurt. De mai bine de trei sute de ani, diferite biserici din întreaga lume au adoptat mărturisirea și catehismele ca standarde de doctrină, subordonate Bibliei. Pentru Biserica Scoției și diferitele confesiuni care izvorăsc direct din ea, totuși, numai Mărturisirea și nu Catehismele este standardul subordonat, Catehismele nefiind relegiferate în 1690.

Mărturisirea de la Westminster a fost modificată și adoptată de congregaționaliștii din Anglia sub forma Declarației de la Savoia (1658) și de baptiștii particulari sub forma celei de-a doua mărturisiri baptiste londoneze (1677/1689). Prezbiterienii englezi, congregaționaliștii și alții vor ajunge împreună să fie cunoscuți sub numele de nonconformiști, deoarece nu s-au conformat Actului de uniformitate (1662) care a stabilit Biserica Angliei ca singura biserică aprobată legal, deși au fost în multe privințe uniți prin confesiunile lor comune, construite pe Mărturisirea de la Westminster.

Una peste alta, pe un asemenea fundal și context, în anul 1878, 14 credințe fundamentale au fost stabilite de pastorii evanghelici participanți la ceea ce s-numit din 1890 – Crezul de la Niagara. Crezul Niagara nu afirmă în mod explicit dispensaționalismul, dar se referă la câteva credințe dispensaționaliste cheie, inclusiv realitatea mileniului, restaurarea Israelului și distincția dintre judecata celor mântuiți și a celor condamnați.

În 1890, Crezul Niagara a fost adoptat oficial, iar el a stabilit cele 14 fundamente ale religiei creștine. Aceste 14 fundamente erau:

1. Inspirația verbală, plenară a Scripturilor în manuscrisele originale.
2. Sfânta Treime
3. Crearea omului, căderea în păcat și depravarea totală
4. Transmiterea universală a morții spirituale de la Adam
5. Necesitatea nașterii din nou
6. Răscumpărarea prin sângele lui Hristos
7. Mântuirea numai prin credința în Hristos
8. Siguranța mântuirii
9. Centralitatea lui Isus Hristos în Scripturi

• Constituirea bisericii adevărate de către credincioși autentici
• Personalitatea Duhului Sfânt
• Chemarea credinciosului la o viață sfântă
• Trecerea imediată a sufletelor credincioșilor pentru a fi cu Hristos la moarte

14. A doua venire premilenară a lui Hristos.

1910 – Adunarea Generală a Bisericilor Prezbiteriene a identificat ceea ce a devenit cunoscut sub numele de Cele 5 Fundamente. Iar cele 5 Fundamente stabilite de Adunare au fost:

• Inspirația biblică și infaibilitatea Scripturii ca urmare a acestui fapt
• Nașterea din fecioară a lui Isus
• Credința că moartea lui Hristos a fost ispășirea pentru păcat
• Învierea trupească a lui Isus
• Realitatea istorică a minunilor lui Isus

Aici câteva detalii despre prezbiterianism:

PREZBITERIANISMUL este ramura Bisericii Reformate din Scoția, care a aderat la confesiunea calvinistă din cadrul Reformei protestante, așa cum a fost formulată de John Knox. Teologia prezbiteriană subliniază suveranitatea lui Dumnezeu, autoritatea Bibliei și necesitatea harului prin credința în Isus Hristos.

Prezbiterianismul a evoluat inițial în Scoția înainte de Actul Uniunii (cu Anglia) din 1707. Majoritatea puținilor prezbiterieni care mai pot fi găsiți în Anglia de astăzi își pot găsi o conexiune scoțiană. Deși unii aderenți se mențin pe linia trasată de teologia lui Calvin și a succesorilor săi direcți, există o largă desfășurare de viziuni teologice în cadrul prezbiterianismului contemporan.

Urmele prezbiterienilor moderni pot fi găsite în Reforma scoțiană. Congregațiile locale constau din obști alcătuite din reprezentanți ai localnicilor, mod de organizare care este întâlnit la toate nivele superioare celor de bază (Presbytery, Synod and General Assembly). Teoretic, în prezbiterianism nu există un episcop; totuși anumite grupuri, mai ales din Europa de Est precum și alte grupuri ecumenice au superintendenți care se numesc formal episcopi. Oficiul sau instituția bătrânilor reprezintă un alt semn distinctiv al prezbiterianismului, această entitate nu este preoțească luând parte în toate deciziile la toate nivelele.

Rădăcinile Prezbiterianismului se regăsesc în Mișcarea de Reformă Europeană din secolul al 16-lea, exemplul Genevei lui Jean Calvin reprezentând o influență specială. Cele mai multe biserici din Mișcarea de Reformă care își au originile istorice în Scoția sunt sau Presbiteriene sau Congregaționaliste în conducere.

În secolul XX, unii prezbiterieni au jucat un rol important în Mișcarea Ecumenică, inclusiv Consiliul Mondial al Bisericilor. Multe denominații Presbiteriene au găsit căi pentru a lucra împreună cu alte denominații ale Mișcării de Reformă și cu Creștini din alte tradiții, în mod special în cadrul Alianței Mondiale a Bisericilor Reformate. Unele biserici Presbiteriene au intrat în uniuni cu alte biserici, precum Congregaționaliști, luterani, anglicani, and metodiști.

Ca suport, pentru plasarea corectă a prezbiterianismului sunt binevenite și câteva informații despre ceea ce a fost REFORMA PROTESTANTĂ.

Astfel, sunt bine de știut următoarele:

Reforma Protestantă, câteodată, numită și Revoluția Protestantă, a fost o mișcare în secolul XVI de a reforma Biserica Romano-Catolică din Europa Occidentală.

Reforma a fost începută de Martin Luther, cu Cele 95 de teze despre practica indulgențelor. La sfârșitul lunii octombrie 1517, el le-a afișat pe ușa Bisericii Castelului din Wittenberg, folosită în mod obișnuit ca afișier pentru comunitatea universitară. În noiembrie, a trimis tezele diferitelor autorități religioase ale timpului.

Reforma s-a sfârșit în divizare, prin întemeierea unor noi instituții. Cele mai importante patru tradiții care au izvorât direct din reforma sunt (1) tradiția luterană, (2) cea reformată/calvinistă/prezbiteriană, (3) cea anabaptistă și (4) cea anglicană. Tradiții protestante ulterioare își au, de obicei, rădăcinile în aceste patru școli inițiale ale Reformei. În plus, Reforma Protestantă a dus la o Reformă Catolică sau Contrareformă în sânul Bisericii Catolice, printr-o varietate de noi mișcări spirituale, reforme ale comunităților religioase, înființarea de seminarii, clarificarea teologiei catolice, ca și schimbări structurale în instituția Bisericii.

Protestantismul nutrește nobila aspirație de a reveni la formele primare ale creștinismului. Principiile fundamentale ale protestantismului îl deosebesc atât de catolicism cât și de Biserica Ortodoxă. Protestanții de toate categoriile, luterani, zwinglieni și calvini sau reformați se deosebesc de cele doua Biserici, în învățătura lor despre har, mântuire, Biserică, sfințenie, numărul și valoarea Tainelor.

Cele 5 ”sola” protestante sunt:

• ”Sola gratia” – mântuirea doar prin har
• ”Sola Fide” – mântuirea numai prin credință
• ”Sola Scriptura” – Scriptura ca singură autoritate decisivă, mai presus de tradiție
• ”Sola Christus” – numai Hristos
• ”Sola Deo Gloria” – gloria numai lui Dumnezeu

Protestantismul nu recunoaște sistemul celor șapte sacramente ale confesiunilor catolice și ortodoxe, considerând că există numai două sacramente – Botezul și Împărtășirea. Protestantismul neagă învățăturile despre purgatoriu, despre cultul sfinților, despre închinarea la moaște, despre preoția sacerdotală și despre mântuirea prin fapte bune.

În învățătura LUTERANĂ despre mântuirea omului numai prin credință, stă în legătura și concepția lor despre coruperea totală a chipului și asemănării omului cu Dumnezeu, prin căderea protopărinților Adam și Eva în păcatul originar, încât omul este incapabil de vreun efort personal în actul mântuirii, adică să facă ceva bun de la sine și ca atare faptele bune ale omului nu pot avea în actul mântuirii nici un rol. Referitor la predestinare, luteranii susțin că Dumnezeu știe totul mai dinainte și rânduiește totul mai dinainte.

În învățătura despre Biserică, ei (luteranii) preferă concepția despre Biserica invizibilă, nu admit infailibilitatea bisericii ca depozitară a carismei adevărului și nici infailibilitatea sinoadelor ecumenice. Nu admit ierarhia bisericească harică, stabilită canonic pe temeiul succesiuni apostolice, ci preoția universală. Renașterea morală a omului se face în legătură directă cu Hristos, fără mijlocirea ierarhiei harice. În ortodoxia răsăriteană și romano-catolicism, însă, acestea se fac prin mijlocirea ierarhiei harice.

1910 – 1915 – ”The Fundamentals: A Testimony To The Truth” (Fundamentele) este un set de nouăzeci de eseuri publicate între 1910 și 1915 de Testimony Publishing Company din Chicago. A fost publicată inițial trimestrial în douăsprezece volume, apoi republicată în 1917 de Institutul Biblic din Los Angeles ca un set de patru volume. Baker Books a retipărit toate cele patru volume sub două coperți în 2003.

Potrivit prefeței sale, publicația a fost concepută pentru a fi „o nouă declarație a fundamentelor creștinismului„. Cu toate acestea, conținutul său reflectă o preocupare față de anumite inovații teologice legate de creștinismul liberal, în special critica biblică superioară. Este considerat a fi fundamentul fundamentalismului creștin modern.

Proiectul a fost conceput în 1909 de omul de afaceri californian Lyman Stewart, fondatorul Union Oil și un prezbiterian devotat și dispensaționalist. El și fratele său Milton au oferit anonim fonduri pentru compunerea, tipărirea și distribuirea publicației. Proiectul a avut trei editori succesivi: A. C. Dixon, Louis Meyer și Reuben Archer Torrey. Eseurile au fost scrise de șaizeci și patru de autori diferiți, reprezentând majoritatea denominațiunilor creștine protestante majore. A fost trimisă gratuit prin poștă pastorilor, misionarilor, profesorilor de teologie, secretarilor YMCA și YWCA, superintendenților școlilor duminicale și altor lucrători religioși protestanți din Statele Unite și din alte țări vorbitoare de limbă engleză. Peste trei milioane de volume (250.000 de seturi) au fost trimise.

Volumele au apărat credințele protestante ortodoxe și au atacat critica superioară, teologia liberală, romanismul, socialismul, modernismul, ateismul, știința creștină, mormonismul, Zorii Milenare (ai căror membri erau uneori cunoscuți sub numele de Russellites, dar care mai târziu s-au împărțit într-un alt grup, adoptând numele de Martorii lui Iehova), spiritismul și ceea ce se numea evoluționismul.

1920 – 1930 – este perioada în care are loc o schismă majoră în cadrul Bisericii Prezbiteriene din SUA. (vezi detaliile de mai sus cât privește – Prezbiterianismul)

În acest interval, dar și mai apoi, s-au pus în discuție dispute fundamentale cu privire la – rolul creștinismului, la autoritatea Scripturii, la moarte, la înviere, la sacrificiul de ispășire a lui Isus.

Au apărut astfel două facțiuni largi în cadrul protestantismului:

• Fundamentaliștii – care au insistat asupra valabilității atemporale a fiecărei doctrine a ortodoxiei creștine
• Moderniștii – care au susținut o adaptare conștientă a religiei, ca răspuns la noile descoperiri ștințifice și la presiunile morale ale epocii

Aici este poate locul să spun câteva cuvinte despre așa numitul ”Proces al maimuțelor” (sau Procesul Scopes), adică o acțiune judiciară ce a avut loc la Curtea de Justiție din Dayton, Tenneessee (SUA în anul 1925, care a verificat constituționalitatea unei legi aprobate în același an (pe 13 martie 1925) ”Actul Butler”, care interzicea ca în învățământ să fie predate acele teorii care contrazic Biblia.

S-a ajuns aici, pentru că un domn pe nume William Jennings Bryan (conducător prezbiterian și membru al Congresului SUA din 1890) a susuținut și a efectuat o mulțime de demersuri, după ce el a considerat că darwinismul și modernismul criticii superioare erau aliați în promovarea liberalismului în cadrul bisericii, subminând astfel, în opinia sa, bazele creștinismului.

Și uite așa. În anul 1925, profesorul de biologie John Scopes a fost judecat de Tribunjalul din Dayton, Tenneessee (SUA) pentru că a îndrăznit să predea elevilor un curs despre evoluția speciilor, abătându-se astfel de la poziția oficială a vremii, care spunea  că omul este creația lui Dumnezeu.

În urma unui proces îndelung mediatizat, profesorul a fost condamnat să plătească o amendă simbolică de 110 dolari, anulată însă ulterior de Curtea Supremă a SUA, care a confirmat astfel dreptul tinerilor americani de a studia teoria evoluțiilor speciilor în școli.

Până la sfârșitul anilor 1930, susținătorii liberalismului teologic câștigaseră la vremea respectivă dezbaterea, cu moderniștii care controlează toate seminariile, editurile și ierarhiile confesionale protestante ”mainline” din SUA.

Creștinii conservatori s-au retras din ”mainstream” fondându-și propriile edituri precum ”Zondervan”, universități precum ”Biola” și seminarii precum ”Dallas Theological Seminary” și ”Fuller Theological Seminary”. Așa va rămâne starea de fapt până în anii 1970, când protestantismul conservator a apărut pe sacră mai mare, având ca rezultat creșterea creștinismului conservator prin Conveția Baptistă Sudică și renașterea conservatoare.

Este astfel bine de reținut faptul că în Statele Unite, la mijlocul secolului 20, s-a dezvoltat un conflict intens între moderniști (liberali) și fundamentaliști (conservatori) în mai multe dintre denominațiunile protestante mai mari.

Unii fundamentaliști și-au părăsit vechile biserici pentru a întemeia altele noi, când a devenit evident că au pierdut controlul asupra consiliilor de conducere ale denominațiunilor lor. Mulți dintre cei care au plecat au cerut separarea de modernism, pe care l-au văzut ca erezie (negarea credințelor creștine fundamentale) și apostazie (respingerea credinței creștine). Această cerere de separare a dus la o ruptură cu conservatorii care au rămas în cadrul denominațiunilor stabilite. A însemnat, de asemenea, o ruptură cu instituțiile de învățământ superior sponsorizate de biserică (pe care mulți dintre dezertori le-au absolvit) și fondarea de noi colegii și seminarii dedicate fundamentalismului – acțiuni care păreau să indice o negare a legitimității științei moderne.

Până la sfârșitul anilor 1930, conservatorii încă din denominațiunile mai vechi și cei care au plecat, dar au rămas prietenoși (în special baptiștii și presbiterienii) au făcut cauză comună împotriva poziției separatiste. Deși și-au menținut angajamentul față de credințele creștine fundamentale, și-au declarat, de asemenea, disponibilitatea de a se angaja într-un dialog cu academia și societatea. Pentru a se distinge de separatiști, ei au ales să fie numiți neo-evanghelici, prescurtați curând la evanghelici.

Noii evanghelici au prosperat datorită personalităților pe care le-au atras și instituțiilor pe care le-au creat. Curând au găsit un campion într-un tânăr evanghelist baptist, Billy Graham. Abilitățile oratorice ale lui Graham, combinate cu refuzul său de a se abate de la misiunea sa de predicare și de a se implica în controverse teologice, au contribuit mult la legitimarea evanghelicilor în rândul publicului.

În același timp, Carl F.H. Henry și alți teologi au oferit mișcării sofisticare intelectuală. Zelul și angajamentul mișcării au fost instituționalizate într-un periodic, ”Christianity Today”; o nouă școală de formare ministerială, ”Fuller Theological Seminary”, în Pasadena, California; și un colegiu de arte liberale, ”Wheaton College”, în suburbiile orașului Chicago. În 1942, liderii evanghelici au creat o unitate organizațională prin formarea Asociației Naționale a Evanghelicilor.

Acum, la toate cele mai sus prezentate, pentru a definire cât de cât coerentă a tabloului disputelor dintre fundamentaliști și moderniști, trebuie neapărat incluse și următoarele repere:

• Apariția în anul 1859 a celebrei lucrări ”Despre originea Speciilor” a lui Charles Darwin, care îndrăznea să afirme că animalele și oamenii s-ar putea să aibă un strămoș comun; că în viață, ca și în natură, selecția naturală stă la baza tuturor evoluțiilor sociale și individuale (legea celui mai tare), etc.
• Apariția încă din secolul al XIX-lea a unor descoperiri geologice care arătau că Pământul este mult mai vechi decât cele câteva mii de ani sugerate de cele scrise în Geneza
• Apariția unei teorii paralele a evoluției sociale, elaborate de oameni de știință și filosofi influențați de Herbert Spencer.

Herbert Spencer fiind un Herber (n. 27 aprilie 1820 – d. 8 decembrie 1903) a fost un filozof, psiholog, biolog, sociolog și antropolog englez. Spencer a inventat expresia „supraviețuirea celui mai adaptat„, pe care a inventat-o în ”Principiile biologiei” (1864) după ce a citit cartea lui Charles Darwin din 1859 ”Despre originea speciilor”.

Termenul sugerează cu tărie selecția naturală, totuși Spencer a văzut evoluția ca extinzându-se în domeniile sociologiei și eticii, așa că a susținut și Lamarckismul (iar Lamarckismul este – Lamarckismul, cunoscut și sub numele de moștenire lamarckiană sau neo-Lamarckism, este noțiunea că un organism poate transmite descendenților săi caracteristici fizice pe care organismul părinte le-a dobândit prin utilizare sau neutilizare în timpul vieții sale. Se mai numește moștenirea caracteristicilor dobândite sau, mai recent, moștenirea moale.

Ideea este numită după zoologul francez Jean-Baptiste Lamarck (1744-1829), care a încorporat teoria clasică a moștenirii moi în teoria evoluției ca supliment la conceptul său de ortogeneză, un impuls spre complexitate.

• Apariția unor savanți care și-au permis pentru prima dată o abordare critică și istorică a hermeneuticii (domeniul care se ocupă cu studiul și interpretarea Bibliei). Astfel ei au îndrăznit să considere spre exemplu, primele cinci cărți ale Bibliei (Pentateuhul) – nu ca simple documente scrise de un singur autor, ci mai degrabă ca texte complexe, construite de mai mulți autori, din mai multe surse vechi.

Și mă opresc aici cu informațiile ce au stat la baza configurării fundamentalismului în general și a acelui creștin (după cum mai sus s-a văzut) în particular, căci trebuie neapărat să vă spun că în timp, fundamentalismul s-a lipit și s-a manifestat și de/ și în alte constructe de credință și de organizare socială.

Astfel:

Cât privește FUNDAMENTALISMUL ISLAMIC, este bine a cunoaște, cel puțin următoarele:

Fundamentalismul în cadrul Islamului merge înapoi la istoria timpurie a Islamului în secolul al 7-lea, în timpul Kharijiților. Din poziția lor esențialmente politică, ei au dezvoltat doctrine extreme care i-au diferențiat atât de musulmanii șiiți, cât și de musulmanii sunniți. Kharijiții au fost remarcați în special pentru adoptarea unei abordări radicale a ”takfirului”, prin care au declarat că alți musulmani sunt necredincioși și, prin urmare, i-au considerat vrednici de moarte.

Conflictele religioase șiite și sunnite începând cu secolul al 7-lea au creat o deschidere pentru ideologii radicali, cum ar fi Ali Shariati (1933-1977), pentru a fuziona revoluția socială cu fundamentalismul islamic, așa cum a exemplificat Revoluția iraniană din 1979. Fundamentalismul islamic a apărut în multe țări;  Versiunea Salafi-Wahhabi este promovată la nivel mondial și finanțată de Arabia Saudită, Qatar și Pakistan.

Criza ostaticilor din Iran din 1979-1981 a marcat un punct de cotitură major în utilizarea termenului „fundamentalism”. Mass-media, într-o încercare de a explica ideologia ayatollahului Khomeini și revoluția iraniană unui public occidental, a descris-o ca o „versiune fundamentalistă a islamului”, prin analogie cu mișcarea fundamentalistă creștină din S.U.A. Astfel s-a născut termenul fundamentalist islamic, care a devenit o utilizare comună a termenului în anii următori.

Criza ostaticilor din Iran – (4 noiembrie 1979 – 20 ianuarie 1981) a fost un conflict diplomatic tensionat între guvernele Statelor Unite și Iranului, în care militanții iranieni au ținut ostatici 52 de cetățeni americani în Ambasada SUA la Teheran timp de 444 de zile. Stimulată de sentimentele antiamericane apărute în urma revoluției islamice din 1979 a Iranului , criza ostaticilor a aprins relațiile dintre SUA și Iran timp de decenii și a contribuit la eșecul președintelui american Jimmy Carter de a fi ales pentru un al doilea mandat în 1980.

Criza ostaticilor a avut un efect înfricoșător asupra încercării președintelui Carter de a câștiga realegerea în 1980. Mulți alegători au perceput eșecurile sale repetate de a aduce ostaticii acasă ca un semn de slăbiciune. În plus, gestionarea crizei l-a împiedicat să facă campanie eficientă.

Candidatul republican la președinție Ronald Reagan a folosit în avantajul său sentimentele de patriotism care mătura națiunea și acoperirea negativă a presei lui Carter. Au apărut chiar și teorii ale conspirației neconfirmate conform cărora Reagan i-a convins în secret pe iranieni să amâne eliberarea ostaticilor până după alegeri.

Marți, 4 noiembrie 1980, exact la 367 de zile de la începutul crizei ostaticilor, Ronald Reagan a fost ales președinte într-o victorie zdrobitoare asupra actualului Jimmy Carter. La 20 ianuarie 1981, la câteva momente după ce Reagan a depus jurământul ca președinte, Iranul i-a eliberat pe toți cei 52 de ostatici americani personalului militar american.

Relațiile dintre SUA și Iran s-au deteriorat din anii 1950, când cele două țări s-au ciocnit pentru controlul rezervelor masive de petrol ale Iranului. Revoluția islamică din Iran din 1978-1979 a adus tensiunile la punctul de fierbere. Vechiul monarh iranian, Șah Mohammad Reza Pahlavi, a lucrat îndeaproape cu președintele american Jimmy Carter, fapt care i-a înfuriat pe liderii revoluționari islamici susținuți din Iran. În ceea ce a echivalat cu o lovitură de stat fără sânge , șahul Pahlavi a fost destituit în ianuarie 1979, a fugit în exil și a fost înlocuit de un popular cleric islamic radical, ayatollahul Ruhollah Khomeini. Promițând o mai mare libertate pentru poporul iranian, Khomeini a înlocuit imediat guvernul lui Pahlavi cu un guvern islamic militant.

Kajariții – Kharijiții (arabă: الخوارج, romanizat: al-Khawārij, singular arabă: خارجي, romanizat: khāriji), numit și al-Shurat (arabă: الشراة, romanizat: al-Shurāt), a fost o sectă islamică care a apărut în timpul primei Fitna (656–661). Primii Kharijiți au fost susținători ai lui Ali, care s-au răzvrătit împotriva acceptării de către acesta a discuțiilor de arbitraj pentru a soluționa conflictul cu adversarul său, Mu’awiya, în bătălia de la Siffin din 657.

Ei au afirmat că „judecata aparține numai lui Dumnezeu„, care a devenit motto-ul lor, și că rebelii precum Mu’awiya trebuiau să fie luptați și învinși în conformitate cu poruncile coranice. Ali i-a învins pe Kharijiți în bătălia de la Nahrawan în 658, dar insurecția lor a continuat.

Ali a fost asasinat în 661 de un disident Kharijite care căuta răzbunare pentru înfrângerea de la Nahrawan.

După înființarea Califatului Umayyad de către Mu’awiya în 661, guvernatorii săi i-au ținut pe Kharijiți sub control. Vidul de putere cauzat de a doua Fitna (680-692) a permis reluarea rebeliunii antiguvernamentale a Kharijiților și facțiunile Kharijite ale Azariqa și Najdat au ajuns să controleze zone întinse din Persia și Arabia. Disputele interne și fragmentarea i-au slăbit considerabil înainte de înfrângerea lor de către umayyazi în 696-699. În anii 740, rebeliuni Kharijite pe scară largă au izbucnit în califat, dar toate au fost în cele din urmă suprimate. Deși revoltele Kharijite au continuat în perioada abbasidă (750-1258), cele mai militante grupuri Kharijite au fost eliminate treptat și au fost înlocuite de non-activistul Ibadiyya, care supraviețuiește până în prezent în Oman și în unele părți ale Africii de Nord. C

Cu toate acestea, ei neagă orice legătură cu Kharijiții celui de-al doilea război civil musulman și dincolo de acesta, condamnându-i ca extremiști.

Kharijiții credeau că orice musulman, indiferent de descendența sau etnia sa, se califica pentru rolul de calif, cu condiția să fie ireproșabil din punct de vedere moral. Era datoria musulmanilor să se răzvrătească și să-i destituie pe califii care păcătuiau. Cele mai multe grupuri Kharijite au etichetat ca necredincioși musulmani care au comis un păcat grav, iar cei mai militanți au declarat uciderea unor astfel de necredincioși ca fiind licită, cu excepția cazului în care se pocăiesc. Mulți Kharijiți au fost oratori și poeți pricepuți, iar temele majore ale poeziei lor au fost pietatea și martiriul. Kharijiții din secolele al VIII-lea și al IX-lea au participat la dezbateri teologice și, în acest proces, au contribuit la teologia islamică mainstream.

Sursele istorice musulmane tradiționale și musulmanii obișnuiți i-au privit pe Kharijiți ca extremiști religioși care au părăsit comunitatea musulmană. Multe grupuri extremiste musulmane moderne au fost comparate cu Kharijiții pentru ideologia lor radicală și militantism. Pe de altă parte, unii istorici arabi moderni au subliniat tendințele egalitariste și proto-democratice ale kharijiților. Istoricii moderni, academici, sunt în general împărțiți în atribuirea fenomenului Kharijite motivațiilor pur religioase, factorilor economici sau unei provocări beduine (arabe nomade) pentru stabilirea unui stat organizat, unii respingând relatarea tradițională a mișcării care a început la Siffin.

Prima Fitna (656 – 661) – a fost primul război civil din comunitatea islamică. Aceasta a dus la răsturnarea Califatului Rashidun și la înființarea Califatului Umayyad. Războiul civil a implicat trei bătălii principale între al patrulea calif Rashidun, Ali, și grupurile rebele.

Rădăcinile primului război civil pot fi urmărite până la asasinarea celui de-al doilea calif, Umar. Înainte de a muri din cauza rănilor, Umar a format un consiliu de șase membri care l-a ales pe Uthman ca următorul calif. În ultimii ani ai califatului lui Uthman, el a fost acuzat de nepotism și ucis de rebeli în 656. După asasinarea lui Uthman, Ali a fost ales al patrulea calif. Aisha, Talha și Zubayr s-au revoltat împotriva lui Ali pentru a-l detrona. Cele două părți au luptat în bătălia de la Camel în decembrie 656, din care Ali a ieșit victorios.

După aceea, Mu’awiya, guvernatorul Siriei, i-a declarat război lui Ali, aparent pentru a răzbuna moartea lui Uthman. Cele două părți au luptat în bătălia de la Siffin din iulie 657, care s-a încheiat cu un impas și arbitraj.

Acest arbitraj a fost respins de Kharijiți, care i-au declarat pe Ali, Mu’awiya și adepții lor necredincioși. În urma violențelor Kharijite împotriva civililor, forțele lui Ali i-au zdrobit în bătălia de la Nahrawan. Curând după aceea, Mu’awiya a preluat controlul Egiptului cu ajutorul lui Amr ibn al-As.

În 661, Ali a fost asasinat de Kharijite Abd al-Rahman ibn Muljam. După moartea lui Ali, moștenitorul său Hasan a fost ales calif și curând după aceea atacat de Mu’awiya. Hasan a încheiat un tratat de pace, recunoscând domnia lui Mu’awiya, care ulterior a fondat Califatul Umayyad și a condus ca primul său calif.

A doua Fitna (680 – 692) – a fost o perioadă de dezordine politică și militară generală și război civil în comunitatea islamică în timpul Califatului Umayyad timpuriu. A urmat morții primului calif Umayyad Mu’awiya I în 680 și a durat aproximativ doisprezece ani. Războiul a implicat suprimarea a două provocări la adresa dinastiei Umayyad, prima de către Husayn ibn Ali, precum și susținătorii săi, inclusiv Sulayman ibn Surad și Mukhtar al-Thaqafi care s-au adunat pentru răzbunarea sa în Irak, iar a doua de către Abd Allah ibn al-Zubayr.

Rădăcinile războiului civil se întorc la Prima Fitna. După asasinarea celui de-al treilea calif, Uthman, comunitatea islamică a experimentat primul său război civil cu privire la problema conducerii, principalii concurenți fiind Ali și Mu’awiya. După asasinarea lui Ali în 661 și abdicarea succesorului său Hasan în același an, Mu’awiya a devenit singurul conducător al califatului. Mișcarea fără precedent a lui Mu’awiya de a-l nominaliza pe fiul său Yazid ca moștenitor al său a stârnit opoziție, iar tensiunile au crescut după moartea lui Mu’awiya. Husayn ibn Ali a fost invitat de către pro-Alizi din Kufa să-i răstoarne pe umayyazi, dar a fost ucis împreună cu mica sa companie în drum spre Kufa în bătălia de la Karbala în octombrie 680. Armata lui Yazid a atacat rebelii antiguvernamentali din Medina în august 683 și ulterior a asediat Mecca, unde Ibn al-Zubayr s-a stabilit în opoziție cu Yazid. După ce Yazid a murit în noiembrie, asediul a fost abandonat, iar autoritatea umayyadă s-a prăbușit în tot califatul, cu excepția anumitor părți ale Siriei; majoritatea provinciilor l-au recunoscut pe Ibn al-Zubayr drept calif. O serie de mișcări pro-Alid cerând răzbunare pentru moartea lui Husayn au apărut în Kufa, începând cu mișcarea penitenților lui Ibn Surad, care a fost zdrobită de umayyazi în bătălia de la Ayn al-Warda în ianuarie 685. Kufa a fost apoi preluată de Mukhtar. Deși forțele sale au învins o mare armată umayyadă în bătălia de la Khazir din august 686, Mukhtar și susținătorii săi au fost uciși de zubayridi în aprilie 687, după o serie de bătălii. Sub conducerea lui Abd al-Malik ibn Marwan, umayyazii au reafirmat controlul asupra califatului după ce i-au învins pe zubayrizi în bătălia de la Maskin din Irak și l-au ucis pe Ibn al-Zubayr în asediul Meccăi din 692.

Takfirul – este un termen arab și islamic care denotă excomunicarea de la islam a unui musulman de către altul, adică acuzarea unui alt musulman ca fiind apostat. Cuvântul nu se găsește nici în Coran, nici în literatura ḥadīth; În schimb, apar ”kufr” („necredință„) și ”kāfir” („necredincios„) și alți termeni care folosesc aceeași rădăcină triliterală k-f-r. „Cuvântul ”takfīr” a fost introdus în perioada post-coranică și a fost folosit pentru prima dată de Khawarij”, potrivit lui J. E. Campo. Actul care precipită ”takfīr” este numit ”mukaffir”. Un musulman care declară că un alt musulman este necredincios sau apostat este takfīri („excomunicativ„). Este interzis să se facă fără instanță și 12 ani de studii islamice. Deoarece conform interpretărilor tradiționale ale legii islamice (sharīʿa) pedeapsa pentru apostazie este pedeapsa cu moartea, și potențial o cauză de ceartă și violență în cadrul comunității musulmane (Ummah), o acuzație ”takfir” nefondată a fost un act major interzis (haram) în jurisprudența islamică,  cu un hadis care declară că cel care declară în mod greșit un musulman necredincios nu este el însuși un apostat, ci mai degrabă un shirk minor comis. În istoria Islamului, o sectă originară din secolul al 7-lea  cunoscută sub numele de ”Kharijites” a efectuat takfīr împotriva musulmanilor sunniți și shīʿa și a devenit principala sursă de insurecție împotriva califatelor timpurii timp de secole. În mod tradițional, singurul grup autorizat să declare un alt musulman kāfir sunt învățații Islamului (Ulama), care afirmă că toate măsurile legale prescrise ar trebui luate înainte de a declara takfīr, și că cei care mărturisesc credința islamică ar trebui să fie scutiți.

Începând cu mijlocul până la sfârșitul secolului 20, unii indivizi și organizații din lumea musulmană au început să aplice acuzații takfīr nu numai împotriva celor pe care i-au perceput ca musulmani devianți rătăciți și decăzuți, ci și împotriva guvernelor și societăților islamice. În cartea sa foarte influentă ”Milestones”, ideologul islamist egiptean Sayyid Qutb a predicat că întreaga lume musulmană a căzut într-o stare de apostazie colectivă sau ”jahiliyah” (o stare de ignoranță preislamică) cu câteva secole în urmă, după ce a abandonat utilizarea Sharīʿa legea, fără de care (Qutb a susținut) Islamul nu poate exista. Qutb a afirmat că, din moment ce liderii guvernului musulman (pe lângă faptul că sunt cruzi și răi) nu erau de fapt musulmani, ci apostați care împiedicau renașterea islamului, folosirea „forței fizice” ar trebui folosită pentru a-i elimina.

Această ideologie islamistă radicală, numită „takfirism”, a fost susținută și aplicată pe scară largă de numeroși extremiști islamici, teroriști și organizații jihadiste la sfârșitul secolului 20 și începutul secolului 21, în grade diferite.

Începând cu a doua jumătate a secolului 20, ”takfīr” a fost, de asemenea, folosit pentru „sancționarea violenței împotriva liderilor statelor islamice”[16] care nu aplică sharia sau sunt altfel „considerați insuficient de religioși”.  Această aplicare arbitrară a takfīr a devenit o „ideologie centrală” a grupurilor extremiste și teroriste jihadiste wahhabi-salafiste insurgente, în special al-Qaeda și Statul Islamic, care s-au inspirat din ideile savanților islamici medievali Ibn Taymiyyah și Ibn Kathir și cele ale ideologilor islamiști moderni Sayyid Qutb și Abul A’la Maududi.

Practica ”takfīr” a fost denunțată ca deviantă de către ramurile principale ale islamului și de către învățații musulmani ”mainstream” (convențional, tradițional, obișnuit), cum ar fi Hasan al-Hudaybi (d. 1977) și Yusuf al-Qaradawi.

Cât privește FUNDAMENTALISMUL EVREIESC, este bine a cunoaște, cel puțin următoarele:

Fundamentalismul evreiesc – a fost folosit pentru a caracteriza sionismul religios militant și atât versiunea așkenazi, cât și cea sefardă a iudaismului Haredi. Ian S Lustik a caracterizat fundamentalismul evreiesc ca fiind „o ideologie ultranaționalistă, escatologică, iredentistă”.

Deoarece cele două mișcări cel mai frecvent asociate cu fundamentalismul evreiesc, sionismul religios și iudaismul Haredi, se îndepărtează de literalismul biblic datorită importanței legii orale în cadrul iudaismului. De fapt, ”karaismul”, mișcarea evreiască cea mai cunoscută pentru literalismul biblic, este rareori considerată fundamentalistă.

SIONISMUL RELIGIOS (militant) – Sioniștii religioși cred că Eretz Israel (Țara lui Israel) a fost promisă vechilor israeliți de către Dumnezeu. Mai mult, evreii moderni au obligația de a poseda și apăra pământul în moduri care se comportă cu standardele înalte de justiție ale Torei. Pentru generațiile de evrei din diaspora, Ierusalimul a fost un simbol al Țării Sfinte și al întoarcerii lor la ea, așa cum a promis Dumnezeu în numeroase profeții biblice. În ciuda acestui fapt, mulți evrei nu au îmbrățișat sionismul înainte de anii 1930, iar anumite grupuri religioase s-au opus atunci, așa cum fac unele grupuri și acum, pe motiv că o încercare de a restabili dominația evreiască în Israel prin agent uman a fost o blasfemie. Grăbirea mântuirii și venirea lui Mesia au fost considerate interzise din punct de vedere religios, iar sionismul a fost văzut ca un semn de necredință în puterea lui Dumnezeu și, prin urmare, o rebeliune împotriva lui Dumnezeu.

Comunitatea este uneori numită „kippah tricotată” (כִּפָּה סְרוּגָה, Kippah seruga), acoperirea tipică a capului purtată de adepții de sex masculin ai sionismului religios.

Înainte de înființarea statului Israel, majoritatea sioniștilor religioși erau evrei observatori care au sprijinit eforturile sioniste de a construi un stat evreiesc în Țara lui Israel. Sionismul religios se învârte în jurul a trei piloni: Țara lui Israel, Poporul Israel și Tora lui Israel. Hardal (חרדי לאומי, Ḥaredi Le’umi, „Haredi naționalist„) este o sub-comunitate, mai strictă în respectarea sa și mai etatistă în politica sa. Acei sioniști religioși care sunt mai puțin stricți în respectarea lor – deși nu neapărat mai liberali în politica lor – sunt numiți informal „dati lite”

Primii rabini care au sprijinit sionismul au fost Yehuda Shlomo Alkalai și Zvi Hirsch Kalischer. Ei au susținut că schimbarea statutului evreilor din Europa de Vest după emancipare a fost primul pas spre răscumpărare (גאולה) și că, prin urmare, trebuie grăbită mântuirea mesianică printr-o mântuire naturală – ai cărei piloni principali sunt kibuțul Galuyot („Adunarea exilaților”), întoarcerea la Eretz Israel, munca agricolă (עבודת אדמה) și renașterea utilizării zilnice a limbii ebraice.

Organizația Mizrachi a fost înființată în 1902 la Vilna la o conferință mondială a sioniștilor religioși. Operează o mișcare de tineret, Bnei Akiva, care a fost fondată în 1929. Mizrachi crede că Tora ar trebui să fie în centrul sionismului, un sentiment exprimat în sloganul sionist mizrachi Am Yisrael B’Eretz Yisrael al pi Torat Yisrael („Poporul lui Israel în țara lui Israel conform Torei lui Israel„). De asemenea, vede naționalismul evreiesc ca un instrument pentru atingerea obiectivelor religioase. Mizrachi a fost primul partid sionist religios oficial. De asemenea, a construit o rețea de școli religioase care există până în prezent.

În 1937-1948, Mișcarea Kibbutzului Religios a înființat trei blocuri de așezări a câte trei kibuțuri fiecare. Primul a fost în Valea Beit Shean, al doilea a fost în munții Hebron la sud de Betleem (cunoscut sub numele de Gush Etzion), iar al treilea a fost în vestul Negevului. Kibbutzul Yavne a fost fondat în centrul țării ca nucleu al unui al patrulea bloc care a luat ființă după înființarea statului.

De asemenea, despre sionism este bine a se cunoaște și următoarele:

În 1896 – ziaristul si dramaturgul evreu Theodor Herzl a publicat articolul

”Statul evreilor”, in care a afirmat ca singura soluție  pentru problema evreiască din Europa și contra antisemitismului în creștere era înființarea unui stat evreiesc. Acest articol (Statul evreilor) se considera a fi ”certificatul de naștere” a al mișcării politice a sinonismului.

În 1897 a avut loc Primul Congres Sionist in Basel – Elveția – 1897 (Sionul este un deal de langa Ierusalim) – iar Congresul a avut loc sub președenția aceluiași Theodor Herzl, evreu (ziarist si dramaturg) născut în Pesta și mort în Austria, cel considerat vizionarul statului evreu. Congresul și-a declarat ca obiective de urgență: stabilirea unui stat evreiesc în Palestina și dezvoltarea unei națiuni evreiești moderne, acasă.

IUDAISMUL HAREDI (ebraică: יהדות חֲרֵדִית Yahadut Ḥaredit, IPA: [ħaʁeˈdi]; scris și Charedi în engleză; plural Haredim sau Charedim) constă din grupuri din cadrul iudaismului ortodox care se caracterizează prin aderarea lor strictă la halakha (legea evreiască) și tradițiile, în opoziție cu valorile și practicile moderne.

Membrii săi sunt de obicei numiți ultra-ortodocși în limba engleză; cu toate acestea, termenul „ultra-ortodox” este considerat peiorativ de mulți dintre adepții săi, care preferă termeni precum strict ortodox sau Haredi.

Evreii Haredi se consideră ca fiind cel mai autentic grup religios de evrei, deși alte mișcări ale iudaismului nu sunt de acord.

Unii cercetători au sugerat că iudaismul Haredi este o reacție la schimbările sociale, inclusiv emanciparea politică, mișcarea Haskalah derivată din Iluminism, aculturația, secularizarea, reforma religioasă în toate formele sale de la ușoară la extremă și creșterea mișcării naționale evreiești. Spre deosebire de iudaismul ortodox modern, adepții iudaismului Haredi se separă de alte părți ale societății într-o anumită măsură. Cu toate acestea, multe comunități Haredi își încurajează tinerii să obțină o diplomă profesională sau să înființeze o afacere.      Mai mult, unele grupuri Haredi, cum ar fi Chabad-Lubavitch, încurajează sensibilizarea evreilor mai puțin atenți și neafiliați și hilonim (evrei israelieni seculari). Astfel, relațiile profesionale și sociale se formează adesea între evreii Haredi și non-Haredi, precum și între evreii Haredi și non-evrei.

Comunitățile Haredi se găsesc în principal în Israel (13,3% din populația Israelului), America de Nord, și Europa de Vest (mai ales Anvers și Stamford Hill în Londra). Populația lor globală estimată numără peste 1,8 milioane și, din cauza absenței virtuale a căsătoriei interconfesionale și a unei rate ridicate a natalității, populația Haredi crește rapid. Numărul lor a crescut și mai mult din anii 1970 de către evreii seculari care au adoptat un stil de viață Haredi ca parte a mișcării Baal Teshuva; cu toate acestea, acest lucru a fost compensat de cei care pleacă.

Potrivit datelor dintr-un raport din ianuarie 2023 al Biroului Central de Statistică din Israel, Haredim, cu rata actuală de creștere a populației de 4% pe an, va forma până la sfârșitul deceniului 16% din întreaga populație israeliană, inclusiv arabii. Un raport anterior din mai 2017 a prognozat că Haredim va forma 20% din populația totală în 2040 și 32% în 2065; până atunci, 1 din 2 copii israelieni ar fi Haredi.

Iudaismul ultraortodox, cunoscut în zilele noastre și ca Iudaism Haredit ( yahadut haredit), reprezintă o ramură integristă, izolaționistă, a iudaismului ortodox, caracterizată prin aderența strictă la halaha și tradiții, în toate domeniile vieții, în opoziție cu culturile moderne.

În România, numărul evreilor ultraortodocși a scăzut considerabil în urma Holocaustului și apoi, a emigrației în Israel și a restricțiilor din timpul regimului comunist, când cei rămași dintre adepții acestui curent ideologic tradiționalist s-au încadrat în așa numita „secție ortodoxă” din cadrul Federației Comunităților Evreiești. După anul 2000 în rândurile micii colectivităti evreiești rămase în România este activ doar grupul hasidic Habad, sprijinit cu cadre și material de centrele lui din New York și Israel. Unele fracțiuni ultraortodoxe, aflate în mai ales în Statele Unite, cum ar fi hasidismul Satmar, au exprimat în mod public dorința de a reînvia o prezență sau cel puțin pelerinaje ultraortodoxe în locurile sfinte pentru ele în România.

Intelectualii laici și rabinii iudaismului modernist (ortodox modern, reformat, conservativ) îi consideră pe Haredim drept fundamentaliști radicali.

Dar, așa cum mai sus am mai spus, fundamentalismul nu caracterizează doar anumite credințe religioase, ci el poate fi întâlnit, în forme mai mult sau mai puțin evidente și inflamate și în alte construcții de credință, precum:

Fundamentalismul în HINDUISM

Hinduismul fiind (se pare) cea mai veche construcție de credințe din lume; hindușii putând fi:

• Politeiști – cred în mai mulți ”zei” sau mai mulți ”dumnezei”
• Panteiști – sunt cei care identifică divinitatea cu întreaga materie și universul
• Panenteiști – totul este în mod substanțial parte a lui Dumnezeu, dar Dumnezeu însuși este mai mare decât lumea finită.
• Pandeiști – este o doctrină teologică care combină aspecte ale panteismului cu aspecte ale deismului. Spre deosebire de deismul clasic, care susține că zeitatea creatoare nu interferează cu universul după crearea sa, pandeismul susține că o astfel de entitate a devenit universul și a încetat să existe ca entitate separată.
• Henoteiști – Henoteismul sau enoteismul este o formă de cult intermediară între politeism și monoteism, în care este venerată în mod special o singură divinitate, fără însă a nega existența altor divinități alături de ea. Aceste alte divinități sunt însă inferioare divinității principale, aspect pe care enoteismul îl subliniază în mod deosebit. În enoteism nu este exclusă însă posibilitatea ca celelalte divinități chiar dacă inferioare celei principale, să devină obiectul unor forme de cult.
• Monoteiști – Monoteismul este credința că există o singură zeitate, o ființă supremă care este universal menționată ca Dumnezeu. Se poate face o distincție între monoteismul exclusiv, în care singurul Dumnezeu este o existență singulară, și monoteismul incluziv și pluriform, în care sunt recunoscuți mai mulți zei sau forme dumnezeiești, dar fiecare este postulat ca extensii ale aceluiași Dumnezeu

Moniști – Monismul atribuie unitatea sau unicitatea (greacă: μόνος) unui concept, cum ar fi existența. Se pot distinge diferite tipuri de monism:

Monismul prioritar afirmă că toate lucrurile existente se întorc la o sursă distinctă de ele; de exemplu, în neoplatonism totul este derivat din Unul. În această perspectivă, numai Unul este ontologic fundamental sau anterior tuturor celorlalte.

Monismul existenței postulează că, strict vorbind, există un singur lucru, universul, care poate fi împărțit doar artificial și arbitrar în mai multe lucruri.

• Agnostici – Agnosticismul este punctul de vedere sau credința că existența lui Dumnezeu, a divinului sau a supranaturalului este necunoscută sau incognoscibilă. O altă definiție oferită este opinia că „rațiunea umană este incapabilă să ofere suficiente motive raționale pentru a justifica fie credința că Dumnezeu există, fie credința că Dumnezeu nu există”. Biologul englez Thomas Henry Huxley a inventat cuvântul agnostic în 1869 și a spus: „Înseamnă pur și simplu că un om nu trebuie să spună că știe sau crede ceea ce nu are motive științifice pentru a pretinde că știe sau crede”.
• Atei – Se poate spune cu alte cuvinte că ateismul este orientarea omului către rațional. Odată cu dezvoltarea societății și creșterea gradului de civilizație, oamenii sunt tot mai tentați de știință și de ceea ce este palpabil, decât de închinarea la unele zeități.

Argumentul cel mai puternic care susține ateismul este, fără echivoc, existența răului. Această problemă a fost dezbătută de mulți oameni, de-a lungul timpului, însă filosoful grec Epicur este cel care a elucidat cel mai bine această idee, sub numele de „Paradoxul lui Epicur”:

„Vrea Dumnezeu să oprească răul, dar nu poate? Atunci nu este atotputernic. Poate Dumnezeu să oprească răul, dar nu vrea? Atunci el însuși este rău. Poate și vrea Dumnezeu să oprească răul? Atunci de ce mai există rău în lume? Nu poate și nu vrea Dumnezeu să oprească răul? Atunci de ce îl numim Dumnezeu?”

• Umaniști – Poziție filozofică care pune omul și valorile umane mai presus de orice, orientându-se în special asupra omului ca individ. Omul constituie astfel valoarea supremă, este un scop în sine și nu un mijloc. Umanismul implică un devotament pentru căutarea adevărului și moralității prin mijloace umane, în sprijinul intereselor acestora. Axându-se pe capacitatea de autodeterminare, umanismul respinge validitatea justificărilor transcendentale cum ar fi dependența de credință, supranaturalul sau textele pretinse a fi revelații divine. Umaniștii susțin moralitatea universală bazată pe condiția umană ca loc comun, sugerând că soluțiile problemelor sociale și culturale umane nu pot fi provincialiste.

Mișcare spirituală care stă la baza Renașterii, apărută în Italia în secolul al XIV-lea și care s-a extins în mod progresiv în Europa apuseană până în secolul al XVII-lea. Ea este marcată de reîntoarcerea la textele antichității greco-romane, care servesc ca modele ale modului de viață, de gândire și de creație artistică. Umanismul renascentist sublinia superioritatea literaturii latine și grecești și în special valorile ei în materie de morală personală și publică.

Ei bine, într-o asemenea libertatea de alegere în spațiul oferit de hinduism, mai este loc de fundamentalism?

Unii spun că nu, că nu poate fi fundamentalism într-un cadru în care viața și diversitatea este atât de mult prețuită, și cu atât de multe surse de învățătură: Vedele, Bhagvad Gita, Upanișadele, Brahmanii, etc.

Alții spun că este cam așa cum cei de mai sus spun, dar că sunt și excepții, precum:

SIKHISMUL  – este o religie monoteistă apărută in secolul al XV-lea, care se bazează pe convingerile lui Guru Nanak Dev, născut în anul 1469, în Punjab, astăzi în Pakistan. Cuvântul „sikh” înseamnă, literal, unul care învață, derivat din cuvântul „shishya”, care în limba sanscrită înseamnă „discipol”, „elev” sau „învățăcel”. În limba punjabă, cuvântul sikh înseamnă și „a învăța”. Adepții sikhismului, respingând politeismul hindus și intoleranța musulmană, au devenit o națiune importantă cu religie proprie.

Sikhismul are astăzi în jur de 25 până la 27 milioane adepți, dintre care majoritatea locuiesc în India. Se numără printre cele mai tinere religii monoteiste din lume.

Un sikh este un discipol al scripturii Guru Granth Sahib, care reprezintă mai mult decât o carte sfântă, el este pentru sikh un îndrumător și învățător veșnic.

Sikhismul are zece guru. Fondatorului Guru Nanak i-au urmat nouă maeștri umani succesivi, iar al zecele, Guru Gobind Singh, a fost proclamat, la moartea sa, ca „guru perpetuu al credincioșilor sikh„.

Elementul cel mai important și mai aparent la adepții religiei sikh este aspectul lor distinctiv: poartă turban de o formă specială (numit dastar), păr netăiat și barbă lungă, ambele bine îngrijite. Această tradiție a fost inițiată de Guru Nanak. Ceilalți nouă guru îi încurajeză pe credincioșii sikh să urmeze această tradiție.

Guru Gobind Singh a introdus o formă specială de botez, denumit ‘Amrit’, și le-a cerut credincioșilor sikh să poarte un anumit fel de îmbrăcăminte, ca element al disciplinei sikh și să respecte un anumit set de reguli. Setul de reguli este cunoscut ca „Cei cinci K„, deoarece fiecare din termeni începe cu litera K.

Cei cinci ”K”

Kesh

Kesh înseamnă păr. Un sikh trebuie să considere părul ca pe un dar de la Dumnezeu. E un element de credință. Un sikh are datoria de bază să păstreze intact acest dar de la Dumnezeu. Părul e un simbol al credinței. Purtarea părului netăiat și bine îngrijit confirmă credința unui sikh și acceptarea de către el a voinței lui Dumnezeu și îl învață umilința și acceptarea.

Kangha

Kangha înseamnă pieptene. Fiecare sikh folosește un pieptene de lemn, ce poate fi purtat permanent înfipt în păr. În afară de utilitatea practică, pieptănul este un simbol al curățeniei. Așa cum pieptenele servește la descâlcirea părului și curăță părul, așa unui sikh i se reamintește să se debaraseze de gândurile necurate, repetând în gând numele lui Dumnezeu (‘NAAM’).

Karra

Karra înseamnă, literal, legătură sau vasalitate. Este o brățară specială de oțel purtată la încheietura mâinii drepte, ca o verighetă care semnifică legătura între două persoane. Karra simbolizează legătura indestructibilă între guru și credincioșii sikh, precum și legătura între aceștia. Karra este un simbol al înfrânării, care reamintește fiecărui sikh care este comportamentul ideal în cazul când simte o slăbiciune.

Kachha

Kachha este o pereche de pantaloni scurți. Este un tip de lenjerie care impune o reținere simbolică și o putere de caracter moral. Ca și pantalonii de sport, Kachha pot fi purtați fără a produce un sentiment de jenă. Sunt utili când vremea este foarte caldă sau la înot și activități sportive.

Kirpan

Kirpan este o sabie, pe care credincioșii sikh o numesc astfel prin combinarea cuvintelor ‘KIRPA’ și ‘AAN’. Kirpa înseamnă bunătate, bunăvoință, dar ea înseamnă și onoare, respect, respectul de sine. Este un instrument care adaugă respectului de sine și autoapărarea. Pentru credincioșii sikh, un kirpan este simbolul puterii și al libertății spiritului. Toți credincioșii sikh care au fost botezați trebuie să poarte asupra lor un kirpan scurt. Pentru ei este o jignire să numești acest kirpan pumnal sau cuțit.

În sikhism se aplică următoarele zece principii:

• Există un singur Dumnezeu pentru toate popoarele lumii.
• Toți sunt egali înaintea lui Dumnezeu.
• Respectă toate ființele și apără-i pe cei slabi.
• Trăiește din muncă și afaceri cinstite.
• Amintește-ți că Atotputernicul ți-a dăruit viața și sprijină-te numai pe el.
• Pomenește cu regularitate numele Domnului.
• Trăiește-ți viața ca susținător al familiei, dar slujește și comunitatea cu altruism.
• Împarte-ți avutul cu cei în nevoie.
• Fii vigilent și ferește-te de forțele interne ale răului: desfrânarea, furia, lăcomia, egoismul.
• Promovează calitățile pozitive, atât personal cât și în comunitate: adevărul, compasiune, înfrânarea, umilința și iubirea.

Sikhismii au asistat (printr-o grupare de-a lor – Khalistan 1980) la asasinarea Primului Ministru Indian Indira Ghandi, și tot ei pledează pentru creearea unui stat sikh independent.

Iar acum să investigăm puțin, dacă nu cumva în construcția de credință budistă este loc de fundamentalism.

Ei bine există și din păcate cu o tradiție plină de suferință și de moarte. Este vorba despre – genocidul populației Rohingya din Birmania (Myamar) pe fondul tensiunilor și a acțiunilor grupului majoritar al țării (budist) contra unei minorități musulmane.

Pe scurt, istoria și actualitatea FUNDAMENTALISMULUI BUDIST din acea zonă, arată astfel:

Există o istorie de persecuție a musulmanilor din Birmania care continuă până în prezent. Birmania este o țară majoritar budistă, cu o minoritate musulmană semnificativă. Musulmanii au servit în guvernul primului ministru U Nu (1948-1963), situația sa schimbat odată cu lovitura de stat birmaneză din 1962, când doar câțiva au continuat să servească, majoritatea musulmanilor au fost excluși din pozițiile din guvern și armată.

În 1982, guvernul a introdus reglementări care refuzau cetățenia oricui nu putea dovedi strămoșii birmanezi dinainte de 1823. Acest lucru a privat mulți musulmani din Birmania, chiar dacă au trăit în țară timp de mai multe generații.

Cel mai mare grup musulman din Birmania este poporul Rohingya; Rohingya au fost grupul cel mai persecutat sub regimul militar din Myanmar. ONU spune că Rohingya sunt unul dintre cele mai persecutate grupuri din lume. Din 1948, guvernele succesive au efectuat 13 operațiuni militare împotriva Rohinga (inclusiv în 1975, 1978, 1989, 1991–92, 2002). În timpul operațiunilor, forțele de securitate birmaneze le-au expulzat de pe pământurile lor, le-au incendiat moscheile și au jefuit, incendiat și violat musulmanii Rohingya. În afara acestor raiduri militare, Rohingya sunt supuși jafurilor frecvente și extorcării de fonduri de către autorități și mulți sunt supuși muncii forțate. În unele cazuri, terenurile ocupate de musulmanii Rohingya au fost confiscate și realocate budiștilor locali.

Pe 16 martie 1997, în Mandalay, o mulțime de 1.000 până la 1.500 de călugări budiști și alții au strigat sloganuri anti-musulmane în timp ce atacau moscheile, magazinele și vehiculele din apropierea moscheilor pentru distrugere. Jefuirea, arderea cărților religioase, actele de sacrilegiu și actele de vandalism la instituțiile deținute de musulmani au fost, de asemenea, comune. Cel puțin trei persoane au fost ucise și aproximativ 100 de călugări au fost arestați.

Revoltele din Mandalay ar fi început după ce s-a raportat o tentativă de viol asupra unei fete de către bărbați musulmani. Aripa de tineret budistă din Birmania susține că oficialii au fabricat povestea violului pentru a acoperi protestele legate de moartea în custodie a 16 călugări. Armata a negat afirmația tinerilor, susținând că revoltele au fost o încercare motivată politic de a opri intrarea Birmaniei în Asociația Națiunilor din Asia de Sud-Est (ASEAN).​

Atacurile călugărilor budiști s-au răspândit în capitala de atunci a Birmaniei, Rangoon, precum și în orașele centrale Pegu, Prome și Toungoo. Starea de asediu rămâne în vigoare în Mandalay până în prezent, iar armata patrulează pe străzi în multe orașe. În Mandalay, 18 moschei au fost distruse, iar afacerile și proprietățile deținute de musulmani au fost vandalizate. Copii ale Coranului au fost arse. Junta militară aflată la putere în Birmania a închis ochii la tulburări, deoarece sute de călugări nu au fost opriți să jefuiască moschei.

La sfârșitul anului 2016, armata și budiștii extremiști din Myanmar au lansat o represiune majoră împotriva musulmanilor Rohingya din vestul statului Rakhine. Represiunea a fost un răspuns la atacurile asupra taberelor poliției de frontieră de către insurgenți neidentificați; și a condus la încălcări pe scară largă ale drepturilor omului de către forțele de securitate, inclusiv execuții extrajudiciare, violuri în grup, incendieri și alte brutalități. Represiunea militară împotriva Rohingya a atras critici din diferite părți, inclusiv Organizația Națiunilor Unite, grupul pentru drepturile omului Amnesty International, Departamentul de Stat al SUA și guvernul malaezian. Șefa de facto a guvernului, Aung San Suu Kyi, a fost criticată în special pentru lipsa sa de acțiune și tăcere pe această temă și pentru că nu a făcut prea multe pentru a preveni abuzurile militare.

Case arse în nordul statului Rakhine, septembrie 2017.

Tabăra de refugiați Kutupalong din Bangladesh.

La sfârșitul anului 2017, armata birmaneză și extremiștii budiști locali au atacat poporul Rohingya și au comis atrocități împotriva lor în statul nord-vestic Rakhine. Atrocitățile au inclus atacuri asupra populației și siturilor Rohingya, jefuirea și arderea satelor, uciderea în masă a civililor, violul în grup și alte forme de violență sexuală. În timpul persecuției, armata și budiștii locali au ucis cel puțin 10.000 de oameni Rohingya, au ars și distrus 354 de sate din statul Rakhine.

Au jefuit multe case Rohingya, au comis violuri în grup și alte forme de violență sexuală împotriva femeilor și fetelor musulmane din poporul Rohingya. ​Unitatea militară a strămutat, de asemenea, un număr mare de persoane de aceeași etnie și le-a transformat în refugiați. Potrivit rapoartelor Organizației Națiunilor Unite, până în ianuarie 2018, aproape 690.000 de persoane Rohingya au fugit sau au fost expulzate din statul Rakhine, care apoi s-au refugiat în Bangladeshul vecin ca refugiați. În decembrie, doi jurnaliști Reuters care relatau despre masacrul de la Inn Din au fost arestați și închiși.

Persecuția din 2017 a musulmanilor Rohingya a fost descrisă ca purificare etnică și genocid. Premierul britanic Theresa May și secretarul de stat american Rex Tillerson au numit-o „purificare etnică„, în timp ce președintele francez Emmanuel Macron a descris situația drept „genocid„. Organizația Națiunilor Unite a descris persecuția ca fiind „un exemplu de manual de purificare etnică”.

La 5 aprilie 2018, președintele filipinez Rodrigo Duterte a recunoscut existența genocidului împotriva poporului Rohingya. El a declarat presei că Filipine este dispusă să primească unii refugiați Rohingya, dacă Europa a primit și câțiva.​

La 28 septembrie 2018, Sheikh Hasina, președintele Bangladeshului, a luat cuvântul la cea de a 73-a Adunare Generală a Organizației Națiunilor Unite. Ea a spus că acum există 1,1 milioane de refugiați Rohingya în Bangladesh.​

În august 2018, Organizația Națiunilor Unite a recunoscut persecuția Rohingya drept genocid și purificare etnică și a solicitat arestarea și urmărirea penală a generalilor de top din Birmania responsabili de crime împotriva umanității. De asemenea, a concluzionat că guvernul lui Aung San Suu Kyi acoperă crimele împotriva Rohingya și nu le-a oferit protecție.

Și mă opresc aici cu relatarea despre fundamentalismul budist, căci altcumva am prelungi foarte mult evenimentul nostru, și numai pentru faptul că am mai avea de dat exemple (din fundamentalismul budist) precum: lupta dintre budiști i musulmani în Sri Lanka (2014, 2018 – instigate de grupurile extremiste Bodu Bala Sena); sau tensiunile din regiunile dominate de una dintre ramurile principale ale budismului – Theravada; sau perspectivele și practica unei grupări budiste, mai concret Budismul Nicheren (Japonia) extrem de netolerant cu alte credințe.

Iar la final, câteva concluzii:

• Fundamentalismul a existat, există și va exista
• El (fundamentalismul) poate atinge pe oricine și aproape orice construcție de credință de pe glob
• Fundamentaliștii se pot folosi de perspectivele lor pentru a exclude, pentru a izola, pentru a muta forțat și pentru a omorî semeni care nu cred ca ei
• Fundamentalismul este un teren propice pentru – extremism, pentru radicalizare, pentru terorism și pentru fanatism

RADICALIZAREA

Originea etimologică a cuvântului ”radicalizare”:

Vine din cuvântul latinesc ”radix”, care înseamnă ”rădăcină”, inducând și astfel, de la bun început, intenția și dorința de a realiza schimbări esențiale de la rădăcină.

DEX:

Radicalizare – acțiunea de a se radicaliza și rezultatul ei

– ceva de bază (și iată aici legătura cu fundamentalismul)

– ceva care prefigurează reforme adânci, acțiuni hotărâtoare,     schimbări fundamentale

SUA

Conform Decretului privind prevenirea Radicalizării Violente și a Terorismului Domestic (emis în SUA în anul 2007), Radicalizarea Violentă – este definită ca fiind procesul de adoptare sau promovare a sistemului de credință extremist cu scopul de a facilita violența ideologică pentru o schimbare politică, religioasă sau socială.

Și tot în SUA (2009)

Radicalizarea se referă și la schimbarea convingerilor, a sentimentelor și a comportamentelor care justifică violența inter-grupe și cererea de sacrificiu în apărarea propriului grup.

Sau conform Departamentului de Securitate Internă a SUA (2009)

Radicalizarea este o îmbrățișare a convingerilor extremiste care susțin violența ca metodă de a efectua schimbarea societății.

UE

Comisia Europeană definește Radicalizarea ca fiind – fenomenul prin care anumite persoane care aderă la anumite puncte de vedere, opinii și idei, pot fi determinate să comită atentate teroriste.

Tot în concepția europeană, procesul de radicalizare este unul specific, multidimensional, dificil de abordat, el putând implica aspecte precum factorii personali, factorii circumstanțiali, dar și cei ideologici.

Motivele radicalizării sunt diverse, ele variind în raport de criteriile geografice, socio-economice, dar mai ales religioase, toate într-o strânsă interdependență cu evoluțiile mediului de securitate de la nivel internațional.

EXPERȚI (definiții, perspective):

Schmid (2013)

Radicalizarea este atât un proces individual, cât și un proces de grup, prin care actorii politici și grupurile care sunt polarizate politic renunță la dialog, acord și toleranță și folosesc fie presiunea și constrângerea non-violente, fie diferite forme de violență politică, inclusiv extremismul violent (terorism și crime de război).

Neuman  (2010) și Klein și Kruglanski (2013)

Radicalizarea este un proces de dezvoltare a credințelor, emoțiilor și comportamentelor extremiste.

Credințele extremiste sunt convingeri profunde care se opun valorilor fundamentale ale societății, legilor democrației și drepturilor universale ale omului, și asta prin susținerea unui anumit grup (rasial, religios, politic, economic, social, etc.). Emoțiile și comportamentele extremiste pot fi exprimate atât prin presiuni și constrângeri non-violente, cât și prin acțiuni care se abat de la normă și arată disprețul față de viață, libertate și drepturile omului.

Vasile Dâncu (sociolog, Președintele Consilului Național a PSD)

”Radicalizarea este ducerea în extrem a viziunilor și opțiunilor până acolo încât nu mai există posibilitatea de consens. Astfel dispare posibilitatea de a găsi soluții, mergându-se pe ideea că doar unul din noi are dreptate.

Radicalismul există și în domeniul ideilor, precum este manihesimul – care vede totul doar în alb și negru.

Există în România un studiu interesant care arată că 1 din 5 votanți doresc desființarea prin lege a unui partid concurent. Există deci această radicalizare a eliminării celorlalți prin lege…

Radicalizarea are în politică această expresie a polarizării extreme, imposibilitatea de a rămâne într-o zonă în care să negociezi și să te înțelegi cu ceilalți.

Acest lucru este generat mai ales de situațiile de criză, dar este generat în cadrul partidelor politice și de dispariția infrastructurii intelectuale.

Cei care sunt în partide au câștigat foarte mult teren prin acțiuni hotărâte, extreme. Intoleranții. Ca efect, asta creează o imagine mai bună, media selectează și caută mai degrabă soluții extreme, de scandal, polarizarea maximă și tonul dramatic al știrilor.

Aceste forme de radicalizare se transmit nu doar în politică, ci și în zona societății civile și în relațiile societății cu instituțiile. Mass media accelerează și dramatizează. Nici un canal media nu este neutru, așa cum credeam noi acum vreo 50 de ani. Este un cerc vicios, iar totul se alimentează reciproc. Politicienii care au un ton mai radical își fac propriul public, iar apoi vedem că publicul cere asta.

Ca sociolog pot să spun că publicul cere ceea ce l-ai educat să ceară. Politicienii se plâng că trebuie să spună publicului ceea ce așteaptă de la ei, dar sunt lucruri pe care tot ei, politicienii, le-au însămânțat. E o radicalizare în cerc vicios, care are efecte periculoase în societate.”

SRI (analist, specialist în radicalizare)

”Radicalizarea înseamnă trecerea de la calea corectă la calea greșită. Înseamnă să vrei să atragi atenția asupra cauzei tale, într-un mod violent. Trecerea de la un tânăr care se urcă ântr-un metrou, cu un rucsac în spate ca să meragă la facultatea sau la liceu, la un tânăr care se urcă ân metrou, cu un rucsac în spate ca să se autodetoneze și să producă victime umane.

Radicalizarea nu se manifestă la nivel de fenomen în țara noastră, nu a ajuns la acest nivel. Deși nu putem spune despre România că se confruntă cu un fenomen terorist, evaluăm că amenințarea la adresa țării noastre trece printr-o perioadă de tranziție. La fel ca în cazul majorității statelor europene, trecem de la a considera amenințarea teroristă în a fi difuză, indirectă, impropabilă, la a considera că riscurile prind contur și sunt pe cale să crească riscul de probabilitate.”

BAZINUL și ETAPELE RADICALIZĂRII:

Specialiștii spun (Modelul Prevent Pyramid) cu referire la mecanismele psihologice implicate în radicalizare și extremism faptul că:

• La baza piramidei se află practic – toți membrii unei comunități
• Urmează mai apoi – cei mai vulnerabili (la radicalizare și extremism) dintre aceștia. Aici ar fi util a fi extinsă perspectiva, pentru a se vedea dacă, în ce condiții, dar mai ales pe ce fundal (genetic, familial, comunitar, local, regional, național, internațional sau de altă natură) unii sunt într-adevăr mai predispuși spre radicalizare și extremism decât alții. Foarte probabil oarece studii există pe subiect.
• Vin mai apoi cei care se îndreaptă efectiv spre radicalizare și extremism și devin radicalizați și extremiști
• Iar la final, dar nu ultimii, sunt cei care aleg să încalce efectiv și concret legea

Experții spun că 4 sunt etapele radicalizării:

1. Preradicalizarea – Individul a dus o viață obișnuită fără antecedente penale.
2. Autoidentificarea – Individul se alătură sau se identifică cu un grup sau organizație și își acceptă convingerile și opiniile.
3. Îndoctrinarea – Individul este expus ideologiei extremiste și este învățat să o accepte.
4. Stadiul acțional – Individul este dispus să folosească violența pentru a-și atinge obiectivele.

Pe de altă parte, s-a publicat o carte cu titlul ”Un model de dezvoltare socială a radicalizării: o integrare sistematică a teoriilor existente și a cercetării empirice”, scrisă de Andreas Beelmann (Președinte al Centrului de Cercetare a Extremismului din Germania), carte în care Beelmann susține că procesul de radicalizare are loc în trei etape, iar acestea ar fi:

1. Procese de dezvoltare ontogenetică
2. Procese de radicalizare proximală
3. Atitudini, opinii, comportament și acțiune extremistă

Dar, în tot acest tablou, o atenție sporită trebuie acordată primei etape  – dezvoltarea ontogenetică – adică procesul care se referă la dezvoltare individuală a organismelor vegetale și animale, care cuprinde toate transformările organismului de la stadiul de embrion până la sfârșitul existenței lui; dar și cu referire la procesul de formare a persoanei, de dezvoltare a psihicului și a conștiinței individuale.

În cadrul procesului de dezvoltare a psihicului și a conștiinței individuale, Beelmann enumeră în mod expres trei factori de risc distincți, iar aceștia ar fi următorii:

^ Factorii de risc societali, precum – conflicte reale între grupuri, amenințări intergrup, prevalența ideologiilor care legitimează violența

^ Factorii de risc social, precum – violența în familie, experiența discrimării îm grup, diversitatea socială, minimă

^ Factorii de risc individuali, precum – caracteristici de personalitate care favorizează dominația/autoritarismul, probleme de stimă de sine, comportament antisocial

Analiza integrată a factorilor de risc mai sus prezentați, oferă informații importante despre motivul pentru care unii indivizi mai tineri, sunt mai receptivi la pozițiile extremiste decât alții.

Într-un asemenea context, Beelmann observă că perioada cuprinsă între 8 – 12 ani este un interval important și sensibil pentru dezvoltarea prejudecăților, după cum adolescența este fără îndoială dezvoltării identității individuale și a socializărilor politice, dar în stadii incipiente. Ca atare, programele școlare și diferitele metode de intervenție, în aceste momente cruziale, ar putea fi foarte eficiente în înăbușirea extremismului în fașă.

ESENȚE CÂT PRIVEȘTE RADICALIZAREA și DERATICALIZAREA

În general, dezangajarea în comportamentul radicalizat este legată de deradicalizarea credințelor; dar uneori comportamentul radical poate fi oprit fără o moderare a credințelor radicale, după cum unii indivizi pot avea credințe radicale, dar nu sunt membrii ai unei mișcări radicale și nu desfășoară acțiuni violente.

Cererile absolutiste de corectitudine sunt punctul de plecare al deschiderii cognitive către radicalizare.

Individul care crede că grupul său nu are aceleași avantaje ca și alte grupuri, se află pe terenul fertil al radicalizării, iar asta chiar dacă în fapt lucrurile nu stau chiar așa cum el crede.

În situațiile în care cineva poate experimenta privare, fie ca individ, fie ca membru al unui grup, acel individ (el/ea) se poate aștepta ca membrii din afara grupului să se comporte în moduri în care reprezintă o amenințare pentru însăși existența grupului, și astfel se creează o distanță mare față de oamenii din grupul extern, dezvoltându-se înclinația spre atitudini violente.

Teoria incertitudinii-identității – spune că o modalitate pe care oamenii aleg să o folosească (mai mult sau mai puțin conștienți) pentru a reduce sau a înlătura incertitudinea de sine, în special sentimentele de incertitudine cu privire la viața și viitorul lor, este și accea de a se identifica un un grup. De fapt, indivizii folosesc grupurile din care fac parte, pentru a-și defini conceptul de sine (teoria identității sociale).

Prin urmare, prin prescrierea de prototipuri, grupurile oferă oamenilor identitate și reduc incertitudinea cu privire la cine sunt ei, la cum să gândească, cum să se comporte, cu privire la cine sunt alții și cum gândesc aceștia, la rândul lor.

Când incertitudinea de sine devine cronică, omniprezentă sau acută, oamenii sunt puternic atrași de grupurile extremiste, deoarece ele (grupurile extremiste) prescriu un prototip clar cu privire la modul în care membrii grupului său trebuie să se privească și să se comporte față de membrii din afara grupului. Pe un asemenea fundal, ceilalți sunt percepuți de către membrii grupului extremist, ca fiind periculoși, ca fiind de evitat, iar în formele acute, eliminați.

Teoria controlului compensatoriu – a stipulat că oamenii doresc să trăiască într-o lume previzibilă, controlabilă, dar pentru că lumea noastră este una a întâmplării și a incertitudinii, ei încearcă să-și scadă anxietatea prin convingerile personale, prin agendele guvernamentale sau prin dogmele religioase. Grupurile reprezintă astfel o sursă fructuoasă  de ”apărare”, care prin doctrinele, dogmele și credințele lor, îi ajută pe oameni să-și mențină nevoia de echilibru epistemic, de stima de sine, de aparteneță și control.

Nu mai puțin important de reținut este și faptul că (și) în cadrul de mai sus, obiectivele, agenda și focusul stabilit, indus și cerut de grup, duce, mai ales în cazul extremismului la suprimarea obiectivelor alternative și personale ale membrilor, energiile sau bună parte a lor fiind dedicate realizării agendei de grup.

Consiliul Europei a stipulat în documentele sale de doctrină, dacă vreți, că pentru a participa la o cultură a democrației, cetățenii trebuie să învețe și să practice patru competențe democratice:

1. Valori – precum aprecierea demnității umane și a drepturilor omului; prețuirea diversității culturale; prețuirea democrației, a justiției, a echității, a egalității și regula legii
2. Atitudini – precum deschiderea către alteritatea culturală, respectul spiritul civic, responsabilitatea morală, autoeficacitatea și toleranța la ambiguitate
3. Abilități – precum abilitatea de învățare autonomă; abilități de gândire analitică și critică; abilități de ascultare și observare; empatie; flexibilitate și adaptabilitate; abilități lingvistice, comunicative și plurilingve; abilități de cooperare și abilități de rezolvare a conflictelor
4. Cunoștințe și gândire critică – cu privire la politică, drept, drepturile omului, religii, istorie, economii, mediu și culturi

EXTREMISMUL

Extremismul este un termen tare complicat de definit, pentru că normalitatea și convenționalul (la care el se raportează, așa cum vom vedea) este în nu puține părți tare volatil și cu multiple nuanțe.

Totuși, câteva încercări și perspective trebuie evidențiate, spre folosul de a înțelege mai profund și mai concret ce este extremismul și ce presupune el.

Astfel:

Extremismul – este o opoziție vocală sau activă față de valorile convenționale.

Extremismul este adesea alimentat de o credință îngustă, care nu de puține ori poate duce individul spre terorism.

Nu mai puțin important este și procesul numit radicalizare, ca fiind calea prin care individul ajunge să aibă și să manifeste opinii extremiste.

FFF IMPORTANT: ideologiile înguste ale omului, cu privire la lume, la societate și la viață, favorizează extremismul.

DEX:

Extremism – atitudine, curente, opinii, păreri exagerate, unilaterale sau de grup, care urmăresc prin măsuri violente sau radicale să impună programul lor.

Extremism – atitudine caracterizată prin idei, păreri, exagerate, rigide, bazate pe ură și intoleranță.

Extremismul – este un concept folosit pentru a descrie sistemele de credințe religioase, sociale sau politice care există substanțial în afara sistemelor de credințe mai larg acceptate în societate (adică, credințele ”mainstream”).

Ideologiile extreme caută adesea să determine schimbări radicale în natura guvernului, a religiei sau a societății, și nu de puține ori, multe dintre opiniile, manifestările și acțiunile lor sunt ”revoluționare” dar și inacceptabile pentru cei mai mulți, care nu fac parte din rândurile lor.

Cu toate cele de mai sus, etichetarea activităților, a oamenilor sau/și a grupurilor ca fiind extremiste, dar și definirea a ceea ce este ”obișnuit” în orice cadru, este întotdeauna o chestiune subiectivă și politică.

Ca atare, pentru unii, actul extremist va fi unul ”drept și moral” (cum ar fi spre exemplu ”lupta pentru libertate”), iar pentru alții va fi un act imoral, un ”terorism social”, și totul în raport de valorile și interesele observatorului situației și de natura relațiilor acestuia cu actorul extremist (?!).

Un studiu realizat în anul 2018 („Psychological Features of Extreme Political Ideologies.” Current Directions in Psychological Science (2018), și întocmit din perspectivă psihologică, susține că a identificat patru trăsături psihologice comune extremiștilor politici, atât de stânga cât și de dreapta, iar aceste patru trăsături sunt:

• Suferința psihologică stimulează adoptarea unei perspective ideologice extreme
• Ideologiile extreme tind să aibă percepții relativ simpliste alb-negru asupra lumii sociale
• Simplitatea mentală provoacă o neîncredere excesivă în judecăți
• Extremiștii politici sunt mai puțin toleranți față de diferite grupuri și opinii decât moderații

FELURI DE EXTREMISM:

Extremismul violent – este cel care susține anumite forme de violență, în realizarea ideologiei extremiste a individului sau a grupului.

Extremismul non-violent – este cel care susține agendele extremiste, dar prin mijloace non-violente precum: procesul democratic, advocacy, proteste. Da, în cazul protestelor spre exemplu, pentru un termen scurt, extremismul poate duce la un anumit fel de violență sau presiune cu predispoziție spre violență.

Spectrul politic de stânga și ”semințele ” pentru extremismul politic de stânga

^ crede într-o economie controlată total sau parțial de stat

^ crede că e nevoie de taxe mari

^ crede că este nevoie de un aparat bugetar stufos

^ favorizează intervenția statului în economie

^ manifestă de regulă o atitudine revoluționară față de ordinea actuală și insistă pe nevoia de schimbare

^ cât privește accentul social, aceasta este concentrată pe muncitor, pe egalitarism și dreptate socială

^ crede că legea impune cultura

^ (extremism) aici se încadrează de regulă – comunismul bolșevic și anarhismul comunist,  xenefobia (frica sau ura față de străini și față de necunoscut), belicismul (este o atitudine sau o doctrină a celor care preconizează folosirea forței și a războiului pentru rezolvarea problemelor internaționale), rasismul (atitudini și acțiuni care își au sursa în convingerea că diferențele sociale și culturale se explică prin diferențe biologice inclusiv ereditare dintre rasele umane)

Spectrul politic de dreapta și ”semințele” pentru extremismul politic de dreapta

^ crede într-o economie guvernată de piața liberă

^ crede într-un control minim din partea statului

^ crede în taxe mici

^ crede într-un aparat bugetar suplu

^ crede că ordinea existentă (democrație și piață liberă) trebuie susținută

^ cât privește accentul social, acesta este pus pe proprietate

^ crede în egalitatea de șanse pentru toți

^ crede că cultura impune legea

^ (extremism) – rasele de oameni nu sunt considerate echivalente; diferențele culturale sunt considerate mai importante decât diferențele sociale; drepturile omului nu sunt considerate general valabile; conducerea cu mână forte este o modalitate mai bună de guvernare decât democrația

^ (extremism) – naționalismul intră în latura extremei drepte – naționalismul fiind înțeles ca fiind ”dreptul strămoșesc” care definește comunitățile istorico-lingvistice (neamul) și care tinde a constitui statele pe bază etnică, cu o legislație inspirată de ”jus sanguinis”.

Bine de știut diferența față de patriotism, care este – sentimentul de dragoste, de devotament și un sentiment de atașament față de o țară sau un stat. Acest atașament poate fi o combinație de sentimente diferite pentru lucruri precum limba patriei și aspectele sale etnice, culturale, politice sau istorice; și da, poate cuprinde un set de concepte strâns legate de naționalism, mai ales naționalism civic și, uneori, naționalism cultural.

^ (extremism) – naționalismul romantic se bazează pe reînvierea momentelor de glorie din trecutul poporului, dar și pe ocrotirea tradițiilor, a datinilor și a obiceiurilor populare.

Este bine de știut faptul că ideile naționaliste au apărut la sfârșitul secolului al XVIII-lea, odată cu dezvoltarea ideologiilor de emancipare națională care susțineau și luptau pentru dezvoltarea națiunilor moderne, mai ales acolo unde popoarele autohtone trăiau de mult timp în teritorii aflate sub stăpânire străină, nefiind suverane.

^ (extremism) – precum în mișcările extremiste de stânga, și extremismul de dreapta cuprinde: xenefobia (adică frica sau ura față de străini și față de necunoscut) și rasismul – (adică acele atitudini și acțiuni care își au sursa în convingerea că diferențele sociale și culturale se explică prin diferențe biologice inclusiv ereditare dintre rasele umane)

Extremiști politici care operează în SUA:

1. Cetățenii suverani

^ nu recunosc autoritatea statului

^ își eliberează singuri documente (cat de identitate, permis de conducere, numere de mașină, etc.)

^ nu respectă legile fiscale

^ nu recunosc autoritatea sistemului judiciar

2. Susținătorii drepturilor animalelor și extremiștii de mediu

^ cred că animalele nu pot fi deținute de oameni, și asta pentru că acestea (animalele) au aceleași drepturi precum oamenii

^ cred că animalele au dreptul a fi recunoscute drept persoane și ca atare au dreptul la viață, la libertate și la căutarea fericirii

^ cei de mediu cred că marile companii distrug Pământul prin exploatările pe care le fac și sabotează cum pot aceste lucrări

3. Anarhiștii

^ cred că toți indivizii pot face orice aleg, cu excepția interfeței de a respecta și celorlați semeni acest drept

^ ei cred că societatea poate funcționa și nu are nevoie de instituții coercitive

4. Extremiștii anti-avort

^ consideră avortul drept o crimă

^ mulți acționează în numele creștinismului

^ atacă instituții sau persoane care realizează avorturi

5. Milițiile

^ sunt cei care cu tărie că fiecare cetățean american are dreptul să poarte arme

^ ei stochează mari cantități de arme și muniții

^ cred că guvernanții vor să le ia acest drept de a purta arme

^ vor să poată cumpăra fără limitări arme automate

6. Suprematiștii albi

^ sunt cei care cred și care caută puritatea rasială în SUA (Ku Klux Klan, neonaziștii, skinhead-urile rasiste și încă peste o sută de organizații similare în SUA)

^ ei cred că trebuie asigurată puritatea rasei ale și un viitor curat pentru copii

FANATISMUL

Origine etimologică:

Din latinescul ”fanaticus”, care în traducere atașament necondiționat, zel orb

DEX:

Fanatism – atașament exagerat pentru o convingere, pentru o idee, dublat de o totală intoleranță față de adversari.

Într-un sens mai larg:

Fanatismul – este un termen prin care se caracterizează atașamentul necondiționat al unei persoane sau al unui grup la o idee, doctrină, opinie sau cu privire la un anumit scop, animat fiind de un zel orb, fără să se țină seama de eventualele consecințe pentru sine sau pentru alții.

Fanatismul – este un grad extrem al angajamentului unei persoane față de orice concepte, idei sau credințe, manifestate în absența unei percepții critice a sistemului ales, precum și o atitudine extrem de negativă și lipsă de toleranță față de alte poziții ideologice

Fanatismul – este și urmărirea sau apărarea a ceva, într-un mod extrem și pasional care depășește normalitatea.

Câteva chestiuni esențiale despre fanatism:

Fanaticul – este dependent nelimitat de o idee, de o ideologie, de o religie, considerate de individul fanatic drept norme absolute pentru întreaga colectivitate

Fanaticul – manifestă intoleranță față de alte opinii sau puncte de vedere, și asta chiar dacă sunt demonstrabile pozitiv, însă pentru fanatic principiul este ”cine nu este cu noi, este împotriva noastră”. Predispoziția fanaticului față de ”adversarii” săi nu este să fie combătuți cu argumente raționale, ci aceștia trebuie aduși la tăcere prin teroare sau chiar nimiciți fizic.

Fanaticul – își pierde simțul critic, în ceea ce privește propriile opinii sau convingeri, situate nu de puține ori în afara realității. Pe de altă parte, adesea, pe un asemenea fundal, fanaticul este agresiv și impenetrabil la o argumentare logică.

Fanaticul – își pierde nu (nu de puține ori) chiar și instinctul de autoconservare, și asta până la sacrificiul propriei existențe (piloții ”kamikaze”; atentatele sinucigașe ale fundamentaliștilor islamici sau creștin, sau evrei, etc.) Și da, nu de puține ori, fanaticii sunt la originea actelor teroriste, unii producând o asemenea impresie, încât sunt ”onorați” ca eroi, ”preslăviți” ca martiri, sau chiar ”venerați” ca ”sfinți”.

Fanaticul – respinge alternativele și este pregătit pentru victime în fiecare secundă (cu propria viață sau a altora), străduindu-se exclusiv să atingă idealurile propriilor credințe și convingeri, ignorând complet normele legislative, etice și sociale.

Fanaticul – de cele mai multe ori face parte dintr-un grup, dintr-o comunitate, condusă cu ”mână de fier” de un lider (de regulă carismatic emoțional). De altfel, mulțimile aflate sub influența liderului carismatic sunt mai ușor de controlat decât un individ, iar grupul nu permite întrebările și gândirea critică, după cum el favorizează manifestările de tip ”turmă” ce înlătură responsabilitatea individuală pentru acțiunile fanatice, teroriste.

Fanaticul – manifestă o emoționalitate excesivă, nivele înalte de extaz, o mândrie semnificativă în raport cu ”lumea”, dar și o convingere a ”unicității” sale misionare de a ”schimba” lumea conform propriilor sale convingeri. Desigur, pe fundal, fanaticul nu este deschis dezvoltării.

Opusul fanatismului este principiul umanist al toleranței.

Scăparea de fanatism presupune cel puțin:

^ dezvoltarea gândirii critice

^ refacerea percepției adecvate cât privește realitatea și semenii

^ redobândirea echilibrului emoțional și afectiv

^ eliberarea de dependența hormonală indusă de fanatism (adrenalina)

^ psihoterapie pe termen mediu și lung (fanaticul are reflexul să se întoarcă în ”lumea” lui, de aceea, ieșirea din grupul și comunitatea fanatică este esențială