Viața la 50 de ani – un abur, un sunet

By | 28/09/2019

Biblia are dreptate. Viața omului este precum un abur care se arată puțintel și apoi piere (vezi Iacov 4 :14). Și tot ea (Biblia), spune că anii omului se duc precum un sunet (vezi Psalmul 90 : 9).

Nu mă aștept ca toți să fiți de acord cu perspectiva (sau perspectivele) de mine mai sus prezentate, după cum nu încerc a vă convinge de ceva anume. Pot doar să vă confirm că atunci când ajungi la vârsta de 50 de ani (și chiar mai devreme în cazul meu) constanți că într-adevăr viața a ”zburat”. Sau mai bine zis, constați că cea mai mare parte din ea a trecut. Și te întrebi : Cum așa repede, și cât a mai rămas?

Ți se ”activează” atunci câteva instincte și porniri.

Unul este să te uiți ”în spate”. Să te ”uiți” la ce a fost, le ce ai fost, la ce ai trăit și cum ai trăit. Oarecum de înțeles, însă îți împărtășesc câte ceva: Renunță la a spera la un trecut mai bun. Ce a fost, a fost. Ce ai făcut, ai făcut. Rămâne doar – pocăința și nădejdea iertării (din partea lui Dumnezeu și din partea celor cărora le-ai făcut rău, cu voie sau fără de voie). Dacă acum este imposibilă recunoașterea greșelii și solicitarea iertării de la semenii tăi de tine necăjiți, nu uita că Dumnezeu este (de regulă) mereu disponibil și dispus a se apleca cu harul, iertarea și îndurarea Sa asupra inimii și vieții fiecărui păcătos de pe acest pământ. Dumnezeu este dragoste.

Un alt instinct, este cel al imediatului, al prezentului. Un soi de genul: Păi dacă tot ce a fost mai mult a trecut, și deci ”a rămas” ceea ce este mai puțin, atunci să nu pierd vremea. Să mă înfrupt aici și acum pe nesăturate, din ceea ce nu știu exact cât va mai fi. Căci vorba cântecului – ”Cu ce m-am ales în viață”. Până la un punct, atitudinea este oarecum de înțeles, doar suntem oameni, ființe bântuite de la naștere și până la moartea trupească, de descoperirea și trăirea sensului vieții. Dacă acceptăm însă, că viața omului nu se termină la moartea trupească a acestuia și că (de înțeles sau de neînțeles) acceptăm (că nu știm cu) că tot ceea ce facem, contează și impactează nu doar viața noastră ci și viețile celor din jurul nostru, atunci chestiunea devine mai complicată și mai sensibilă. Nu putem face tot ceea ce vrem, pentru că (deși nu înțelegem foarte bine – oare ?!) libertatea noastră instinctuală ar putea afecta grav și nu de puține ori iremediabil, nu doar ”viitorul” nostru în ceruri sau în adâncul suferinței, ci și viața de pe pământ a celor care depind (și de) trăirile, simțirile, gândurile și faptele noastre. Este bine aici a ști faptul că, în conformitate cu învățăturile biblice, viața și faptele strămoșilor au influențat și influențează consistent, viața de sub soare a urmașilor lor. (vezi spre exemplu, Ieremia 32 : 18).

Și, în fine, un alt instinct, o altă pornire, este aceea legată de cât va mai fi viața ta (cât zile vei mai avea) pe acest pământ și de ce va presupune ea. Câtă bucurie va mai fi, cât necaz va mai fi, și cât vei mai putea a purta de grijă, celor ce depind de tine și de tine însuți? Este iarăși oarecum de înțeles și această pornire. Frica face parte într-un mod tainic din ființa și viața noastră, și nu avem putința deplină a o controla în apariție și manifestare. Există însă o speranță, există însă un antidot. Două sunt elementele de bază ale acestuia (ale antidotului). Primul element este – recunoștința. Recunoștința față de Cel care în modalități nu de puține ori tainice (și de foarte multe ori, mai vizibile decât credem sau vedem) a găsit de cuviință a ne purta de grijă în toate aspectele vieții, pentru ca fiecare din noi să poartă vorbi de ”azi” și să poată gândi și spera la ”mâine”. Îndrăznesc să afirm că, dacă cumva credeți că ceea ce sunteți azi, se datorează în întregime vouă, ambițiilor și puterilor voastre, nu ați înțeles mai nimic din viață. Cred că omul nu a putut, nu poate și nu va putea a cunoaște și determina pe de-antregul toate variabilele propriei vieți sau ale celor din jurul său. Oamenii speră, dar, cred eu, speră la ceva irealizabil. Sunt atât de multe variabile împrejurul vieții fiecăruia dintre noi, încât nu numai că nu le cunoaștem pe toate (deși avansăm în cunoaștere – tot cu voia Lui), dar suntem la ”ani lumină” în a ști cum să le determinăm (într-un sens sau altul) pe toate. Al doilea element – este însăși speranța. Speranța conform căreia, Cel care are cunoașterea și puterea deplină a tuturor variabilelor ce ne pot determina viața, va rămâne prezent și va interveni potrivit voii Sale și potrivit simțirilor, trăirilor și vieții noastre (și ale strămoșilor noștri) în clipele și aspectele vieților noastre atâtea câte tot El a hotărât a ni le dărui sub soare. Voia Lui pentru noi, este să credem în Cel (Isus) pe care Tot El l-a trimis.

Viața la 50 de ani – pare care un abur care se arată puțintel și apoi dispare.

Viața la 50 de ani – pare ca un sunet printre miliardele de alte vremelnice sunete.

ConștiențăIertareDragosteRecunoștințăCredințăSperanță

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *