Muzica – și parte a tainelor ei

By | 08/03/2019

Fără îndoială, muzica este una dintre cele mai spectaculoase (în opinia mea) creații ale lui Dumnezeu.

Sunetul, ritmul, armonia și multe altele ”nevăzute”, au capacitatea să ne influențeze consistent, semnificativ și adânc starea ființei noastre, calitatea vieții noastre.

Prin mecanisme (pentru cei mai mulți necunoscute), ”ceva” tainic, ceva nevăzut, ne face (și nu știm întotdeauna de ce) să batem din picior, ne face să ne batem pe picioare, ne face să fredonăm, sau ne face a ne undui și flexa în moduri pe care nu ni le puteam imagina. Ba mai mult, pentru ca ”treaba” să fie și mai complicată, doar auzind sau văzându-i pe alții cum cântă, cum se mișcă când cântă (iarăși zic) ”ceva” ne contaminează și pe noi, și ”ceva” se întâmplă…

Și totuși, dacă această minune a creației (muzica), există și ne influențează atât de consistent și de adânc starea ființei și însăși calitatea vieții, de ce nu suntem preocupați mai mult a o înțeleg, a o practica, a o folosi spre mai binele nostru și a celor din jurul nostru? De fapt, câte știm despre muzica, câte nu știm despre muzică, și ce ar fi bine să știm despre muzică?

Ei bine, în rândurile de mai jos, am să mă străduiesc a vă oferi într-o formă cât de cât organizată, ceva mai mult (decât poate cei mai mulți) nu știți despre muzică. Voi face acest lucru, folosindu-mă de o excelentă carte, publicată acum și în limba română de Editura Humanitas, având ca titlu – ”Creierul nostru muzical. Știința unei eterne obsesii”, iar ca autor pe Daniel J.Levitin. Nu în ultimul rând, mă voi folosi și de experiența de viață a subsemnatului, având în vedere faptul că, de la vârsta de 6 ani am început a studia muzica – prima dată prin intermediul viorii, apoi prin intermediul clarinetului (ce mi-a rămas instrumentul de bază), a saxofonului, iar mai apoi și în prezent, prin studiul percuției, prin studiul undelor (electromagnetice în special).

Înainte de toate, câteva chestiuni esențiale :

  • vă recomand să cumpărați și să studiați cartea mai sus prezentată. Este adevărat că ea a fost publicată de Editura Humanitas în două serii – anul 2010 și anul 2013, dar cu puțin efort ea mai poate fi încă achiziționată.
  • vă previn că nu este o lectură ușoară, mai ales pentru cei neinițiați în ale muzicii și ale fizicii. Dar vreau să cred că nu este (pe de altă parte), ceva imposibil de înțeles, de pătruns.
  • cartea arată astfel :
  • mai trebui să știți câte ceva și despre autorDaniel J.Levitin, a cărui carieră este impresionantă prin sine. Astfel, Daniel J.Levintin s-a născut în 27 decembrie 1957, în SUA ; la vârsta de 4 ani a început să studieze pianul, la 8 ani a început să studieze clarinetul, la 12 ani saxofonul, iar de la 14 ani a început să scrie aranjamente muzicale pentru diverse trupe de jazz. A absolvit Institutul de Tehnologie din Massachusetts – specializarea matematică aplicată, apoi a absolvit Universitatea Stanford – specializarea percepția muzicală. A obținut titlul de doctor la Universitatea din Oregon, și a avut burse post-doctorale la Universitatea Standford Medical School și Universitatea Berkley – California. În prezent, David conduce Laboratorul de Percepție Muzicală de la Universitatea McGill.
  • Ca să nu fiți surprinși dacă îl întâlniți cumva pe Daniel J.Leventin pe stradă, să știți că el arată astfel :
  • nu în ultimul rând, se cuvine a vă comunica, că bună parte a celor mai jos scrise, reproduc total sau parțial – propoziții sau fraze din lucrarea publicată în limba română din cartea ”Creierul nostru muzical – știința unei eterne obsesii” publicată de Editura Humanitas ; carte pe care încă o dată, o recomand spre achiziție și studiu. De fapt, cele mai multe din cele ce urmează, sunt doar o parte a notele mele de lectură determinate de studiul cărții ce o recomand spre cunoaștere tuturor celor pasionați de…cunoașterea de sine…În concret, acolo unde va fi opinia mea, voi menționa expres acest lucru.
  • În același mai sus descris context, cred că este bine a cunoaște și cuprinsul cărții mai sus recomandate, conținut care prin sine vă poate ajuta a vă face o idee despre temele abordate de aceasta. Astfel, în carte, veți găsi următoarele : Îmi place muzica și îmi place știința – de ce aș vrea să le amestec ? ; Ce este muzica – De la înălțimea tonală la timbru ; A bate tactul – Ritm, intensitate, armonie ; În spatele cortinei – Muzica și mecanismul minții ; Anticiparea – Ce anume așteptăm de la Liszt (și de la Ludacris) ; Cum clasificăm muzica ; Muzica, emoția și creierul reptilian ; Cum devii muzician – Disecarea competenței de nivel înalt ; De ce ne place o muzică anume ; Instinctul muzical – Hitul numărul 1 al evoluției ; Creierul nostru muzical ; Acordurile și armonia.

Dar, înainte de toate, puțină muzică : Andre Rieu și Gheorghe Zamfir cu piesa ”The Lonely Shepherd”

Și încă puțină muzică : Don McLean – ”Vincent (Starry Starry Night)”



Câteva idei fundamentale din teoria muzicală :

  • Ton – sunet muzical distinct. Atenție însă : ton și notă – se referă la aceiași entitate, cu precizarea că tonul – se referă la ceea ce se aude, iar nota – la ceea ce este scris pe partitură.
  • Înălțimea tonală (o chestiune foarte importantă) – este un construct pur psihologic, legat atât de frecvența reală a înălțimii unui ton, cât și de poziția lui relativă în gamă. Înălțimea tonală răspunde la întrebarea : ce notă este aceasta ? În exemplul de mai jos, înălțimea este singurul lucru care variază la primele șapte note, ritmul rămânând același. Astfel, se poate observa importanța înălțimii în definirea unei melodii sau a unui cântec. Mai jos un exemplu cu cântecul pentru copii : ”Marry Had a Little Lamb”.
  • Ritmul – se referă la durata unei serii de note și la modul în care acestea se grupează în unități. Mai jos un exemplu din cântecul ”Barbara Ann” al formației Beach Boys – unde primele șapte note au aceiași înălțime, doar ritmul variază.
  • Tempoul – care se referă la viteza generală (sau ritmul) piesei. Dacă bateți din picior sau dansați pe această piesă, tempoul arată cât de rapide sau lente vor fi aceste mișcări regulate.
  • Conturul – descrie forma generală a unei melodii, ținând cont doar de tiparul ”sus” sau ”jos” ( adică, dacă o notă merge în sus sau în jos, nu cât de mult merge în sus sau în jos).
  • Timbrul – este ceea ce deosebește un instrument de un altul (de exemplu -pianul de trompetă) atunci când amândouă cântă aceiași notă scrisă. Este de fapt, o culoare tonală produsă parțial de armonicele vibrațiilor instrumentului respectiv (vezi mai jos despre armonice).
  • Intensitatea sonoră – este un construct pur psihologic (încă consistent neînțeles) legat de cantitatea de energie eliberată de un muzician (cât de mult aer deplasează), și de ceea ce acusticienii numesc amplitudinea fizică a tonului.
  • Reverberația – se referă la perceperea distanței la care se află sursa față de noi, în combinație cu dimensiunea încăperii sau sălii în care se produce muzica ; adesea, neinițiații îi spun ”ecou”.

Atenție : toate cele mai sus prezentate perspective sunt separabile ; adică ele pot varia fără să le modifice neapărat pe celelalte, după cum astfel, este posibilă studierea științifică a fiecăreia în parte.

Nu mai puțin important : când elementele de mai sus se combină, din ele rezultă următoarele esențiale concepte și perspective cât privește muzica. Iau naștere astfel :

  • Măsura – este creată de creierul nostru prin extragerea informațiilor privind ritmul și intensitatea, și se referă la modul în care se grupează tonurile de-a lungul timpului. Exemplu, măsura de vals, care organizează tonurile în grupuri de câte trei, sau marșul – care organizează tonurile în grupuri de câte două sau patru, precum în exemplul de mai jos : ”Marșul Radetzky” – compozitor Johann Strauss (tatăl)

  • Cheia – se referă la ierarhia importanței care există între tonuri într-o piesă muzicală ; această ierarhie nu există în lumea exterioară, ea fiind doar în mintea noastră, depinzând de experiențele noastre legate de un stil muzical și de limbajele muzicale.
  • Melodia – este tema principală a unei piese muzicale, ceea ce fredonăm și noi, succesiunea de tonuri care ne rămân cu pregnanță în minte. Melodia diferă de la un gen la altul (exemplu : rock, muzică clasică, muzică populară, muzică religioasă, etc.).
  • Armonia – se referă la relațiile dintre înălțimile diferitelor tonuri și de contextele tonale pe care aceste înălțimi le stabilesc și care, în ultimă instanță, duc la anticiparea a ceea ce va urma într-o piesă muzicală (anticipare pe care un compozitor iscusit o poate confirma sau infirma, în scopuri artistice sau expresive).

Suplimentar despre înălțimea tonală :

Cum înălțimea tonală (vezi definiția de mai sus) este un construct pur psihologic, legat și determinat de frecvența de vibrație a moleculelor de aer – el ”se află” în întregime în capul nostru (și atenție) nu în lumea exterioară. Practic, înălțimea tonală are nevoie de un creier uman sau animal (?!) pentru a fi configurate. Este precum lumina, care de fapt nu are nici o culoare, însă creierul și specificul sistemului nostru ocular, consideră că ea este de mai multe feluri. Astfel, deși un măr pare roșu, el de fapt nu este roșu, atomii săi nu sunt roșii. Noi îl percepem ca fiind roșu datorită specificului și limitelor sistemului nostru ocular și datorită diferitelor atribute ale materialelor de a absorbi sau a reflecta unda (?!) de lumină.

Spectrul auzului uman se întinde în general între 20 și 20.000 Hz ; însă, deși putem auzi sunete din întreg acest spectru, nu toate sunetele sună muzical, și nu putem atribui o înălțime tonală precisă întregului spectru.

Așa, ca fapt divers, sunetul unei voci masculine obișnuite care vorbește are aproximativ 110 Hertzi (Hz), iar vocea feminină obișnuită are aproximativ 220 Hz. Dincolo de 20.000 Hz, cei mai mulți oameni nu aud nimic, iar în jurul vârstei de 60 de ani, cei mai mulți oameni nu pot auzi sunete de aproximativ 15.000 Hz, iar asta datorită rigidizării celulelor ciliate din urechea internă.

Este foarte important de reținut faptul că înălțimea tonală este unul dintre principalele mijloace prin care e transmisă emoția muzicală. De fapt, nu de puține ori, o singură notă înaltă poate transmite agitație, iar o singură notă joasă poate transmite tristețe. Când notele sunt cântate împreună, pot rezulta expresii muzicale puternice și nuanțate.

De fapt, există anumite ”convenții” muzicale pentru succesiuni de tonuri ce evocă spre exemplu liniștea (vezi partea întâi a piesei mai jos prezentate), după cum există succesiuni de tonuri ce induc mișcare, uneori chiar agitație (vezi același material video mai jos postat – de la minutul 9:45). Vezi și audiază mai jos : Suita Peer Gynt nr.1 – compozitor Edvard Grieg.

Oamenii deosebesc înălțimile tonale datorită membranei bazilare a urechii interne care conține celule ciliate care reacționează selectiv în funcție de frecvență, declanșând impulsuri electrice doar ca răspuns la o anumită bandă de frecvență. De fapt, putem considera că membrana conține o hartă a diferitelor înălțimi tonale, ca și cum ar fi imprimată pe ea o claviatură de pian. Această ”hartă” a membranei se numește – hartă tonotopică.

Iar pentru ca lucrurile (și creația – zic eu) să fie și mai spectaculoase, și mai impresionante – creierul conține de asemenea o ”hartă” a diferitelor înălțimi tonale, iar zone diferite ale creierului reacționează la înălțimi tonale diferite.

Deși ariile cerebrale care reacționează la fiecare înălțime tonală au fost cartografiate, încă nu am izbutit să găsim baza neuronală a codificării relațiilor tonale. Știm de exemplu, care parte a cortexului este implicată în ascultarea notelor ”do” și ”mi”, dar nu știm în ce fel sau de ce amândouă intervalele sunt percepute ca terță majoră, și nu cunoaștem circuitele neurale care creează această echivalență perceptivă.

Pe de altă parte, este bine a cunoaște și faptul că numele tonurilor sunt asociate cu anumite valori ale frecvenței. Astfel nota ”la” (utilizată în cele mai multe acordaje) este fixată la frecvența de 440 Hz ; iar acest lucru este complet arbitrar. De altfel, pe vremea lui Mozart, spre exemplu se foloseau alte standarde de acordaj, decât cele de azi ; după cum, cei de la Led Zeppelin își acordau instrumentele după un alt standard, pentru a genera un sunet neobișnuit. Vizionează mai jos piesa lor cu titlul : ”Starway to Heaven” :

Mai trebuie știut de asemenea, că din motive preponderent culturale și de repetată expunere la asocieri culturale (și polifonice – zic eu), în cultura occidentală tindem să asociem gamele majore cu sentimente de fericire sau triumf, după cum tindem să asociem gamele minore cu sentimente de tristețe sau de înfrângere. Nu mai puțin important este a cunoaște și faptul că, cei care sunt compozitori profesioniști, cunosc aceste asocieri și le folosesc intenționat. Spre exemplu, în piesa ”Light My Fire” a formației The Doors, acordurile minore sunt folosite în cupletele piesei (sporindu-i oarecum complexitatea), pentru ca refrenul să fie cântat în acorduri majore – așa după cum se poate observa din audiția piesei interpretate începând cu anul 1967 :

Sau una alt exemplu în care, Steely Dan în piesa cu titlul ”Do it Again” se folosește doar de acorduri minore, așa cum mai jos se poate observa :

Este de asemenea important a cunoaște și faptul că, atunci când ascultăm o singură notă cântată la un instrument, noi de fapt, auzim mai multe înălțimi tonale, nu una singură. Cei mai mulți dintre noi nu suntem conștienți de acest lucru, însă unii se pot antrena să le audă. De altfel, tonul cu cel mai scăzut ritm al vibrației (cel mai de jos), poartă numele de frecvența fundamentală, iar toate celelalte se numesc armonice.

Armonicele, sunt legate între ele într-un mod foarte simplu : raporturile dintre ele sunt multipli întregi. Exemplu : dacă o coardă ciupită are frecvența de 100 de cicluri pe secundă – celelalte frecvențe ale vibrațiilor vor fi 2 ori 100 (200 Hz), 3 ori 100 (300 Hz) și tot așa.

Într-un mod ciudat și în mare măsură neînțeles, creierul uman este atât de bine acordat la seria armonicelor, încât dacă întâlnim un sunet care are toate componentele în afară de frecvența fundamentală, acesta (creierul) îl completează singur prin fenomenul numit – restabilirea frecvenței fundamentale absente.

O consecință importantă a armonicelor este – timbrul. Timbrul unui sunet este principala trăsătură care deosebește spre exemplu mârâitul unui leu de torsul unei pisici, de starea veselă sau tristă a mamei, sau a partenerului de viață. De fapt, capacitatea de a distinge timbrul este atât de fină la oameni, încât cei mai mulți dintre noi pot recunoaște sute de voci.

Pe de altă parte, timbrul (după unii cercetători), înseamnă mai mult decât armonice. Înseamnă și atacul (vezi detalii mai jos), cât și fluxul spectral.

Atacul – este sunetul pe care îl produce prima atingere (în sens funcțional și muzical – spun eu) a instrumentului – prima atingere a corzilor cu arcușul, sau primul jet de aer în instrumentul de suflat. De fapt, aproape toate gesturile pe care le facem pentru a produce un sunet sunt impulsive – adică implică o acțiune scurtă și bruscă. Apoi, atacul este urmat de o fază mai stabilă (numită stare staționară) – în care tonurile se conformează tiparului regulat al frecvențelor armonice, pe măsură ce intră în joc rezonanța metalului sau a lemnului (sau alt material) din care este construit instrumentul.

Și așa ajungem să spunem câte ceva despre – fluxul spectral ; adică la cea de a treia dimensiune a timbrului, și care se referă la felul în care sunetul se modifică după ce instrumentul a început să cânte. Spre exemplu : un gong are un flux spectral mare, adică sunetul său se modifică spectaculos pe durata sa, după cum o trompetă – are un flux spectral mic, tonul ei mai stabil pe măsură ce evoluează.

Suplimentar despre ritm, tempou, măsură și intensitate sonoră:

Așa cum mai sus am văzut, ritmul se referă la durata unei serii de note și la modul în care acestea se grupează în unități. Pe scurt, ritmul se referă la lungimea notelor, tempoul se referă la viteza unei bucăți muzicale (sau altfel spus, la viteza cu care bateți din picior când o ascultați), iar măsura se referă la momentele în care bateți din picior mai tare sau mai ușor și la felul în care se grupează aceste bătăi tari și ușoare, formând unități mai mari.

Spre exemplu, în melodia ”Shave-and-a-haircut”, auzim o serie de două note cu lungimi diferite, mare și mică ; notele lungi țin de două ori mai mult decât cele scurte – lung – scurt – scurt – scurt – scurt – lung – lung (pauză) – lung – lung. Cu alte cuvinte, raportul lung, scurt este modificat astfel încât notele lungi sunt de trei ori mai lungi decât cele scurte. În teoria muzicală, ansamblul acestor trei note se numește tripletă.

Cât privește tempoul – acesta se referă la viteza unei piese muzicale, adică cât de repede sau de încet se desfășoară. Practic, dacă bateți din picior sau pocniți din degete pe fondul unei piese muzicale, tempoul ei se leagă direct de viteza cu care bateți.

Pentru a înțelege cât de cât tempoul – este necesar a introduce în discuție (chiar și foarte puțin) – bătaia.

Bătaia este unitatea de bază a măsurii dintr-o piesă muzicală.

Este important de observat și de reținut faptul că – uneori oamenii bat din picior la jumătatea unei bătăi sau la două bătăi o dată, datorită faptului că mecanismele neurale de prelucrare diferă de la o persoană la alta și datorită diferențelor de cultură muzicală, de experiență și de interpretare a unei piese.

În lumina și exemplificarea celor mai sus spuse, în cele ce urmează vă invit a audia câteva piese celebre, dar nu înainte de a sublinia faptul că – tempoul este un factor important în transmiterea emoției. De fapt, cei mai mulți considerăm de regulă ca fiind vesele – cântecele cu un tempou rapid, după cum tindem să le considerăm triste, pe cele cu un tempou lent.

  • ”Hotel California” al formației ”Eagles” – cu un tempou de 75 de bătăi pe minut
  • ”Straight Up” a Paulei Abdul – cu un tempou de 96 de bătăi pe minut
  • ”Walk This Way” al formației ”Aerosmith” – cu un tempou de 112 bătăi pe minut
  • ”Billie Jean” a lui Michael Jackson – cu un tempou de 116 bătăi pe minut

Pe de altă parte, măsura se referă la felul în care sunt grupate pulsațiile sau bătăile. În general, când batem din picior sau din palme pe muzică, există unele bătăi pe care le simțim mai puternic decât pe altele.

Legat de măsură, și nu mai puțin important este și faptul că știm deja că există circuite neurale legate de de detectarea și urmărirea măsurii muzicale, și știm și faptul că cerebelul este implicat în reglarea unui ”ceas” sau ”cronometru” intern care se poate sincroniza cu evenimentele din lumea exterioară.

Spre exemplu, în piesa ”Jailhouse Rock” interpretată de Elvis Presley, bătaia tare apare pe prima notă, iar apoi la fiecare a patra notă :

Și fără a intra prea mult în detalii, este bine totuși a cunoaște faptul că – ori de câte ori o notă anticipează o bătaie (sau altfel spus, atunci când muzicantul cântă o notă puțin mai devreme decât ar cere-o bătaia strictă), vorbim despre sincopare. Acesta este un concept foarte important în realizarea, percepția și transmiterea muzicii, pentru că el este legat de așteptările ascultătorului, care surprins fiind de sincopă, este emoționat suplimentar și nuanțat.

Precum în cazul piesei ”That ll Be The Day” – interpretată de Buddy Holly și The Crickets :

Cât privește intensitatea sonoră – aici trebuie spus de la bun început faptul că ea este un fenomen în întregime psihologic ; sau altcumva spus, ea există doar dacă există un creier care să prelucreze sunetul. Intensitatea (oricât de greu ar părea, chiar și în imaginația noastră), nu există în lume, ea există doar în mintea omului.

Intensitatea sonoră se măsoară în decibeli (după numele lui Alexander Graham Bell) și se notează cu prescurtarea dB.

dB (decibel) – este o unitate de măsură adimensională, la fel ca procentul ; ea reprezentând un raport între două nivele sonore. Scala este logaritmică, iar dublarea intensității sursei unui sunet are ca efect o creștere a sunetului cu 3 dB.

Cu titlu de exemplu și bine de știut, câteva referințe și (cred eu) utile informații :

  • 0 dB – țânțar care zboară într-o încăpere liniștită, la o distanță de 3 metri față de urechi
  • 20 dB – studio de înregistrări sau birou foarte liniștit
  • 35 dB – birou normal, liniștit, cu ușa închisă și calculatoarele oprite
  • 50 dB – conversație normală într-o încăpere
  • 75 dB – nivel obișnuit, confortabil, de ascultare a muzicii în căști
  • 100 – 105 dB – concert de muzică clasică sau de operă în momentul pasajelor intense
  • 110 dB – ciocan pneumatic la distanță de 1 metru
  • 120 dB – avion cu reacție auzit pe o pistă sau un concert rock obișnuit
  • 126 – 130 dB – este pragul durerii și al vătămării ; sau un concert rock al formației The Who. Atenție însă : 126 dB este de 4 ori mai intens decât 120 – vezi pragul de 3 dB, mai sus prezentat.
  • 180 dB – lansarea unei nave spațiale
  • 250 – 275 dB – centrul unei tornade sau erupția unui vulcan

Este de asemenea bine de știut faptul că utilizarea dopurilor convenționale pentru urechi, din spumă poliuretanică, pot bloca circa 25 dB, însă nu o pot face pe toată gama de frecvență.

În același timp,multor oameni le place să asculte muzică foarte zgomotoasă. Încă nu știm de ce. De altfel, pasionații de concerte vorbesc despre o stare specială, atunci când muzica sună foarte tare, de regulă peste 115 dB. O explicație posibilă este aceea că muzica tare saturează sistemul auditiv, făcând ca neuronii să declanșeze impulsuri la nivel maxim. Rămâne de asemenea o necunoscută și faptul că unora le place să asculte muzica la un volum ridicat, iar altora la un volum mai redus.

Și acum, încă câteva chestiuni esențiale :

  1. În fapt, ritmul este un joc al așteptărilor. Când batem din picior, prezicem ce se va petrece în continuare. Precum în exemplul de mai jos : ”The Second Walz” – compozitor Dmitri Shostakovich


2. Precum în cazul ritmului – și tonul este un joc al așteptării, ale cărui ingrediente sunt – cheia și armonia.

O cheie muzicală este contextul tonal al unei piese muzicale ; și deși nu toate genurile muzicale au o cheie (vezi tobele africane), totuși aproape toată muzica occidentală are un set central de tonuri, la care revine un centru tonal – cheia. Cheia se poate schimba în cursul cântecului (ceea ce se numește modulație), însă prin definiție, cheia persistă pentru o perioadă lungă de timp pe parcursul unui cântec ; precum se poate observa în piesa ”One Note Samba” interpretată de Stancey Kent.

3. O piesă muzicală are succes, sau eșuează nu doar prin simpla prezență și acțiune a elementelor mai sus prezentate, ci mai ales datorită relațiilor dintre aceste elemente.

Practic, precum gestaltiștii (vezi psihologii gestaltiști) se cuvine a ne întreba spre exemplu : Cum se face că o melodie compusă dintr-un ansamblu de tonuri, își poate păstra identitatea, sau mai bine zis caracterul recognoscibil, chiar și atunci când toate tonurile ei sunt modificate? Sau altcumva spus : Cum se face că noi oamenii recunoaștem melodia – chiar dacă ea este cântată pe diferite tonuri, la diferite instrumente, și cu viteze diferite?

Ei bine, răspunsuri clare nu avem ; avem însă câteva perspective cel puțin interesante, dintre care menționez :

  • Precum în gramatica unei limbi există niște reguli, se pare că și în muzică (și în percepția umană a muzicii – zic eu) există un mecanism al regulilor, care îl include și pe cel al grupării. Gruparea fiind un mecanism automat, care se petrece (se pare doar?!) în creierul nostru, fără să fim conștienți. Acest mecanism este activat (se pare?!) de amintiri, senzații, culoare, percepții senzoriale multiple, și poate (zic tot eu) de istoricul experiențelor muzicale ale (strămoșilor?!) și subiectului uman receptor al sunetelor.
  • Se pare că noi oamenii nu suntem foarte sensibili auditiv în planul sus-jos, dar suntem destul de sensibili la poziția stânga-dreapta și foarte sensibili la distanța din planul înainte-înapoi.

Iar acum, după toate cele mai sus spuse, este vremea să intre în scenă neuroștiințele și racordul lor (?!) cu ceea ce înseamnă muzica, percepția muzicală la om, cauză, efecte, etc.

Începem abrupt :

Creierul uman este împărți în 4 lobi – frontal, temporal, parietal, occipital – la care se adaugă și cerebelul. Vezi imaginea de mai jos :

Azi, putem face unele generalizări aproximative în privința funcțiilor acestora, dar de fapt, legăturile și relațiile dintre acestea sunt atât de complexe, încât pe cât descoperim mai mult, pe atât descoperim cât de multe nu știm și nu înțelegem încă. Totuși, câteva aspecte trebuiesc a fi spuse. Astfel :

  • Lobul frontal – este asociat cu planificarea, cu autocontrolul și cu interpretarea variatelor semnale pe care le primesc simțurile noastre.
  • Lobul temporal – este asociat cu auzul și memoria.
  • Partea posterioară a lobului frontal – este asociată cu aspectul motoriu și percepția spațială.
  • Lobul occipital – este asociat cu vederea.
  • Cerebelul – este considerat ca fiind cea mai veche parte din evoluția creierului uman, și lui îi sunt asociate emoțiile și planificarea mișcărilor.

În imagini (aproximativ), cele mai sus spuse, ar arăta astfel :


Human Brain Anatomy

Cercetările de până acum, arată că atunci când interpretăm (producem) muzică sau ascultăm muzică, acest lucru determină implicarea a aproape toate regiunile creierului.

De fapt, se crede că producerea, interpretarea și ascultarea muzicii :

  • începe cu structurile subcorticale (de sub cortex) nucleii cohleari, trunchiul cerebral și cerebelul
  • apoi urcă la cortexurile auditive de pe ambele părți ale creierului
  • pentru anumite feluri de muzică (ex. barocă sau blues), se crede că se activează și hipocampul, în special o regiune numită cortexul frontal inferior.
  • când batem fie din picior, fie în minte – sunt implicate circuitele de cronometrare ale cerebelului
  • când cântăm cu vocea, sau cântăm la un anumit instrument, sau dirijăm – se consideră că sunt activați și implicați lobii frontali, precum și cortexul senzorial care oferă feedbackul tactil cu instrumentul sau bagheta folosită
  • citirea muzicii – implică cortexul vizual aflat la ceafă, în lobul occipital
  • ascultarea sau amintirea versurilor – implică centrii limbajului, precum și alți centri ai limbajului din lobii frontal și temporal

Și acum, după atâtea informații, poate este binevenit a asculta un blues, și a cânta după un negativ.

Prima dată – piesa cu titlul ”I ll The Blues For You” interpretată de Daniel Castro

Iar acum – piesa cu titlul ”What a Wonderful World” (după stilul de interpretare al lui Louis Armstrong)

Iar acum ceva foarte important legat de modul în care creierul nostru ”lucrează”.

El (creierul nostru) poate face mai multe lucruri deodată – și ca să fie și spectaculos, o face prin suprapunere și în paralel. Astfel, dacă un circuit neural își termină treaba înaintea altuia, el trimite pur și simplu informația celorlalte regiuni cerebrale conectate la el, iar acestea pot începe să o folosească. Pe de altă parte, dacă de la un circuit neural vine o informație întârziată (dar care afectează interpretarea a ceea ce auzim), creierul se poate răzgândi și se actualizează la ceea ce se petrece în exterior. Și face toate aceste de…sute de ori pe secundă, fără ca noi să știm…

Și, ca să vă pun creierul la încercare, precum autorul cărții Daniel J.Levitin, vă invit a asculta – Simfonia Surpriza a lui Haydn ( Simfonia nr.94 în sol major, mișcarea a doua, andante). Vă atenționez însă de pe acum…că veți fi surprinși. Pregătiți-vă și ”urmăriți-vă” creierul…

Ei bine, convins fiind că ați fost surprinși de modul în care Haydn a construit această simfonie, este vremea poate să vă las a vă mira de voi înșivă, de natura umană, de minunăția puterii ce a creat muzica și ne-a creat pe noi. O minunăție pe cât de tainică, pe atât de capabilă a ne ”atinge” în adâncul ființei noastre.

Îmi opresc aici prezentarea (parțială) a notelor mele de lectură, îndemnându-vă încă o dată a achiziționa și a studia cartea profesorului Daniel J.Levitin, folositoare pentru a înțelege și pentru a…vă înțelege…atât cât se poate…

”Hallelujah” – Pentatonix

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *