Nu am nici un merit în conţinutul acestei postări.
Îmi asum însă condiţia de fi sesizat interesanta perspectivă de analiză ( zic eu ) evidenţiată de domnul Andrei Pleşu în scrierea sa cu titlul ” Texte comentate „ din cartea publicată de Editura Humanitas – ediţia 2016 – având titlul ” Despre frumuseţea uitată a vieţii „.
De fapt, textul de mai jos ( între ghilimele aşezat desigur ), reproduce comentariul, scrierea şi opinia domnului Andrei Pleşu la textul scris de Gustave Thibon ( filosof francez ce a trăit între anii 1903 – 2001 ), text care sună astfel :
” Două soiuri de fiinţe pe care nu le pot suporta : cei care nu-l caută pe Dumnezeu şi cei care-şi imaginează că l-au găsit. „
Iar comentariul, scrierea şi opinia domnului Andrei Pleşu, care evidenţiază şi spune astfel, la textul mai sus prezentat :
” E vorba, s-ar zice, de două soiuri de ” cuminţenie ” :
* cuminţenia raţiunii, care decide că n-are sens să persişti în inevidenţă, să cauţi ceea ce e de negăsit, să întârzii într-un exerciţiu desuet, în conflict cu ştiinţa şi modernitatea.
* şi cuminţenia spiritului, gata să se instaleze în confortul unei soluţii încremenite, fără penumbre şi fără evoluţie.
Două forme de suficienţă cu manifestări neaşteptat de asemănătoare : ambele încetează să-şi mai pună întrebări.
Ambele ştiu.
Deosebirea ar fi că cei dintâi transformă încrederea în ştiinţă într-un fel de religie, în vreme ce reprezentanţii celei de a doua categorii transformă credinţa într-o versiune a ştiinţei şi o trăiesc ca atare, înlocuind interogaţia vie cu o certitudine de beton.
Şi unii, şi ceilalţi abandonează, mai mult sau mai puţin programatic, condiţia căutării.
Brutal spus, avem de a face cu două tipuri de simteală, adică de intoxicaţie intelectuală : unii sunt intoxicaţi de contingenţe, alţii, de angelism. Unii stau de dimineaţa până seara cu nasu-n brazdă, alţii se îneacă în cer, ca într-o zeamă străvezie, fără gust şi fără articulaţii. Două specii de prostie roză, semnalând prezenţa unor inşi care au renunţat să mai respire prin plămânii proprii şi au trecut, euforici, ” pe aparate „
O dublă victorie a unei presupoziţii vicioase : presupoziţia că tot ce este legat de viaţa spirituală e, strict, treaba lui Dumnezeu. El trebuie să mă caute şi să mă convingă, iar dacă m-a găsit, am, fără, efort, de-aici înainte, o strapontină, ba chiar o lojă în rai. Şi într-un caz, şi într-altul, eu personal nu am nimic de făcut. N-am nimic de căutat, n-am nimic de pus la îndoială. Mă bucur că m-am întâlnit ! Mă bucur să mă dizolv în lumina uscată a Saharei proprii. „
( Textul de mai sus, a fost rearanjat de mine – prin suplimentare alineate ; pentru a facilita disecţia opiniei şi a perspectivei autorului )