Nu am nici un merit în conţinutul acestei postări.
Îmi asum însă condiţia de fi sesizat interesanta perspectivă de analiză ( zic eu ) evidenţiată de domnul Andrei Pleşu în scrierea sa cu titlul ” Texte comentate „ din cartea publicată de Editura Humanitas – ediţia 2016 – având titlul ” Despre frumuseţea uitată a vieţii „.
De fapt, textul de mai jos ( între ghilimele aşezat desigur ), reproduce comentariul, scrierea şi opinia domnului Andrei Pleşu la textul scris de Gustave Thibon (filosof francez ce a trăit între anii 1903 – 2001 ), text care sună astfel :
” Două soiuri de fiinţe pe care nu le pot suporta : cei care nu-l caută pe Dumnezeu şi cei care-şi imaginează că l-au găsit. „
Iar comentariul, scrierea şi opinia domnului Andrei Pleşu, care evidenţiază şi spune astfel, la textul mai sus prezentat :
” E vorba, s-ar zice, de două soiuri de ” cuminţenie ” :
* cuminţenia raţiunii, care decide că n-are sens să persişti în inevidenţă, să cauţi ceea ce e de negăsit, să întârzii într-un exerciţiu desuet, în conflict cu ştiinţa şi modernitatea.
* şi cuminţenia spiritului, gata să se instaleze în confortul unei soluţii încremenite, fără penumbre şi fără evoluţie.
Două forme de suficienţă cu manifestări neaşteptat de asemănătoare : ambele încetează să-şi mai pună întrebări.
Ambele ştiu.
Deosebirea ar fi că cei dintâi transformă încrederea în ştiinţă într-un fel de religie, în vreme ce reprezentanţii celei de a doua categorii transformă credinţa într-o versiune a ştiinţei şi o trăiesc ca atare, înlocuind interogaţia vie cu o certitudine de beton.
Şi unii, şi ceilalţi abandonează, mai mult sau mai puţin programatic, condiţia căutării.
Brutal spus, avem de a face cu două tipuri de simteală, adică de intoxicaţie intelectuală : unii sunt intoxicaţi de contingenţe, alţii, de angelism. Unii stau de dimineaţa până seara cu nasu-n brazdă, alţii se îneacă în cer, ca într-o zeamă străvezie, fără gust şi fără articulaţii. Două specii de prostie roză, semnalând prezenţa unor inşi care au renunţat să mai respire prin plămânii proprii şi au trecut, euforici, „pe aparate”
O dublă victorie a unei presupoziţii vicioase : presupoziţia că tot ce este legat de viaţa spirituală e, strict, treaba lui Dumnezeu. El trebuie să mă caute şi să mă convingă, iar dacă m-a găsit, am, fără, efort, de-aici înainte, o strapontină, ba chiar o lojă în rai. Şi într-un caz, şi într-altul, eu personal nu am nimic de făcut. N-am nimic de căutat, n-am nimic de pus la îndoială. Mă bucur că m-am întâlnit ! Mă bucur să mă dizolv în lumina uscată a Saharei proprii. ”
( Textul de mai sus, a fost rearanjat de mine – prin suplimentare alineate ; pentru a facilita disecţia opiniei şi a perspectivei autorului )