Nu de putine ori in discutii cu semeni de-ai nostri auzim expresia : ” Asa, la prima impresie, mi se pare ca…”
De precizat ca afirmatia asezata intre ghilimele se poate folosi atat cu privire la oameni, cat si cu privire la situatii cu diverse specificitati aflate in jurul nostru.
Se poate ” traduce ” cumva formularea de mai sus ? Sa incerc cateva variante :
– ” Nu am o opinie stabila, insa ea se poate schimba in raport de ceea ce urmeaza sa vad, sau in raport de ceea ce se va intampla „
– ” Daca ceva nu-mi place de la inceput, este putin probabil sa-mi placa mai apoi. Totusi, sa vedem…„
– ” Nu-mi place si gata. Nu mai astept. „
– ” Ce ciudati pot fi oamenii sau viata. „
– ” Hai sa plecam. „
– ” Aici e locul meu. „
– ” Viata m-a invatat ca…”
De ce cred ca exista reflexul primei impresii. Cateva variante de raspuns :
– pentru ca desi dorim, nu putem cunoaste, descifra instant mediul din jurul nostru sau potentialul sau efect asupra noastra sau a conditiei noastre
– pentru ca ne consideram nu de putine ori in competitie cu altii pentru a vedea si valorifica sperate oportunitati
– pentru ca suntem curiosi a intelege ” cum merg lucrurile „
– pentru ca ne place a ne simti in siguranta, si ca atare evaluam mereu mediul inconjurator
– pentru ca asa am fost invatati, antrenati, si ca atare trebuie a se respecta protocolul si procedura
– pentru ca am observat ca poate fi o modalitate de dezvoltare personala
Cata atentie si importanta se cuvine a acorda primei impresii ? Cateva variante de raspuns :
– depinde de riscurile potentiale ale situatiei si de priceperea ta in a le identifica si evalua real
– depinde de experienta ta de viata si de invataturile extrase prin aplicarea sau neaplicarea metodei primei observatii
– depinde daca raspunzi doar pentru tine sau si pentru altii
– depinde de ritmul si specificul problemei in lucru sau in observatie. Fara indoiala ca presiunea timpului, determina performanta sau neperformata aplicata a primei impresii.
Trebuie folosita prima impresie sau se poate renunta la ea ?
Eu cred ca nu trebuie ignorata, insa cred ca ea trebuie trecuta repetat prin filtrele proprii ale individului.
Cateva modele de filtre umane :
– supravietuire fizica
– interesul material
– interesul social
– placere
– de prea putine ori filtrul invataturii crestine
Astfel, subiectul se muta practic in domeniul deciziilor.
Despre filtre si decizii, cu voia Domnului poate intr-o alta postare.
“De ce este România altfel?”
De la Schengen pîn’la Tisa…
Motto :
Speranţele românilor în 2013 :Puterea şi Opozitia într-o nouă Horă :
“Hai la Schengen cu grăbire… “
Despre viitor, în general, se spun prostii. Asta se observă când te întâlneşti cu viitorul respectiv, viitor care, de fiecare dată, se încăpăţânează să fie cu totul altfel decât ni-l imaginăm noi.
Lectura ultimului volum al istoricului Lucian Boia “De ce este Romania altfel” analizează ADN-ul nostru de ţară. şi devine astfel un act obligatoriu de igienă. Privindu-ne dezgoliti in oglinda trecutului intelegem mai bine prezentul. Cartea s-a bucurat de mare succes, aflandu-se in topul vanzarilor.L. Boia cauta originile raului – De ce este Romania altfel?- fiind un mod delicat de a pune problema. In fond, marele istoriograf ofera, apeland la trecut, raspunsuri fruste la aceasta intrebare grea !
De 2000 de ani in afara “Schengen”- urilor !
Am avut si avem o condiţie de ţară de “frontieră”.Autorul priveşte identitatea autohtonă şi geo-politic, ca identitate „de frontieră“ cu geometrie variabilă, evoluînd la periferia unor mari puteri. Am fost la margine în Antichitate faţă de lumea grecească , la fel şi cu Imperiul Roman – frontiera mergea pe Dunăre. Romanii au depăşit frontiera asta doar la ideea împăratului Traian. dar nu au reuşit să se menţină mai mult de un secol şi jumătate. Mai tîrziu, în raport cu Imperiul Bizantin spaţiul românesc e din nou în afară. În epoca modernă, am fost într-o situaţie interesantă, la margine şi la răscruce în raport cu cele trei imperii care îşi împărţeau zona: Imperiul Habsburgic, Imperiul Otoman şi Imperiul Rus.
Ţara Românească şi Moldova au reuşit să îşi păstreze autonomia, dar această condiţie de margine a fost interiorizată de locuitorii acestui spaţiu – practic înaintaşii românilor de astăzi !A fost interiorizată aceasta psihologie si asta a dus la izolare, la receptarea cu greutate a unor influenţe din afară, la sute de ani de intirziere…
* Putem compara filosofia lui Spinoza cu “Psaltirea…” mitropolitului Dosoftei ? (Cei doi au fost contemporani !). Cum contemporan a fost si pictorul frescelor de la Voronet cu Botticelli si El Greco !
Am format pana tarziu o alcatuire rurala, modernizata in general de „neromani”,cam indaratnica, in tot cazul, ineficienta. N-am probat vreodata capacitate de organizare, apetit pentru reguli si disciplina, mereu ni le-au impus altii. Noi ne-am ocupat mai departe cu ceea ce stim mai bine: subminarea regulii, restabilind repede „neoranduiala” Cam asta ne spune Lucian Boia intr-un excelent volum de eseuri in care istoricul analizeaza ADN-ul nostru de tara. In volum condeseaza tezele dezvoltate in alte carti (Istorie si mit in constiinta romaneasca; Romania, tara de frontiera a Europei; Elita romaneasca intre 1930 si 1950), continuand inteligent si convingator opera demitizarii unei istorii falsificate de multe ori grosolan.
Unele observatii, aplicabile la diferite momente din trecut, sunt de o uluitoare actualitate. Iata doua pasaje .Citind fragmentele de mai jos ne vin in minte eroii prezentului care se comporta intocmai ca predecesorii lor:
• „Complexele, mai precis complexul de inferioritate. Daca ar fi sa pun un diagnostic societatii romanesti, aceasta e prima maladie pe care as identifica-o. Romanii isi descopera „neinsemnatatea “- inferioritatea. Tari mici aflate mereu la cheremul altora. (…) Stradania (paguboasa) de a invata-prin imitatie- de la straini, de a prelua ce au creat ei, de a ne afla mereu la remorca altora .. ” (pag 33)
• „Obisnuinta supunerii e de asemenea o mostenire. Romanii au deprins-o timp de veacuri: de la taranul prea plecat in fata boierului pana la domnitorul prea plecat in fata Inaltei Porti.Supunerea genereaza si strategii compensatoare: mai direct spus cum poti „sa-l tragi pe sfoara” pe cel caruia aparent i te supui. E un gen de rezistenta pasiva mult mai frecventa la romani decat rezistenta pe fata. Proverbul „Capul plecat sabia nu-l taie“ este un adevarat la romani.Tensiunile se aduna si, din cand in cand, izbucnesc spectaculos – o data la un secol ! – 1907 /1989 „. (pag 39)
Din Evul Mediu şi până în prezent,conform indicatorilor economici, Ţările Române şi apoi România interbelica(!) sunt mereu la coada Europei. Am pornit cu o întârziere şi am rămas cu ea, economic vorbind. În plan social aveam o societate formată din boieri şi ţărani, cu oraşe mici şi murdare.Burghezia apare târziu, e firavă şi este în cea mai mare parte neromânească la nivel economic.
Evul Mediu românesc a început cînd alte ţări intrau în modernitate. Secolul al XIX-lea, văzut ca timp întemeietor al României moderne, a avut destule opinteli, obstacole, paşi îndărăt.De fapt, a lipsit rigoarea, respectul pentru lege, punctualitatea peste toate suprapunîndu-se un adevărat talent de a ne strecura prin istorie. Astfel, Boia citează proverbul „Capul plecat sabia nu-l taie“, care ar fi un modus vivendi al românilor .
România este diferită nu numai faţă de Occident, ci şi de ţările din Europa Centrală .Este semnificativă marea întârziere cu care porneşte la drum societatea românească. – cele două Principate apar abia în secolul al XIV-lea. Bulgaria era de secole o putere în zonă. Ungaria un regat puternic. Polonia de asemenea. Universitatea din Praga(Carolina) apare cu 450 de ani înaintea celei româneşti. Deci noi pornim cu o întârziere fabuloasă.Abia în secolul al XIX-lea începe procesul de occidentalizare şi se vede foarte repede cum de la o generaţie la alta românii se schimbă. În secolul al XIX-lea românii se îmbrăcau in salvari după moda turcească şi scriau cu caractere chirilice. După numai câteva decenii se îmbracă după moda pariziană, scriu cu caracterele latine şi ca limbă de cultură aleg franceza. Procesul acesta a însemnat multă imitaţie, dar dacă ne referim strict la intelectuali, avem o pătură educată greu de contestat(Junimea)
Perioada interbelică văzută ca o epocă de aur a României este o construcţie ideologică de după 1989, când românii trebuiau să îşi găsească un mit fondator anterior.România nu mergea prea bine în perioada interbelică, cu o singură excepţie, intelectualitatea. Din punct de vedere social erau discrepanţe enorme. România era ţara europeană cu ce mai mare natalitate, cu cea mai mare mortalitate şi cu cea mai mare mortalitate infantilă. Toate trei sunt semne de subdezvoltare. Şi era ţara cu cei mai mulţi analfabeţi, chiar în comparaţie cu state apropiate, precum Bulgaria. Potrivit recensământului din 1930, doar 51 % ştiau carte, iar dintre aceştia 83% nu făcuseră decât şcoala primară. Practic, un român din zece trecuse dincolo de şcoala primară. Lucian Boia susţine că anii interbelici nu sînt un tărîm mirific, o epocă de aur, la care să ne raportăm necritic, dintr-un extaz de nimic justificat: fărîmiţarea proprietăţii agricole, cea mai mare mortalitate din Europa, inclusiv cea mai mare mortalitate infantilă, cel mai mare număr de analfabeţi, venitul naţional (în 1938, an de referinţă economică) a fost simţitor mai scăzut decît în Ungaria şi Polonia şi mult sub nivel occidental. Democraţia eşuează sub Carol al II-lea, „Românii nu reuşeau să îmbine democraţia cu ordinea şi stabilitatea“, scrie Lucian Boia. Iar dictatura instaurată în 1938 ar fi fost foarte lesnicios introdusă: „S-a putut constata atunci cît de uşor e să instalezi în România o dictatură, mai uşor decît practicarea unei democraţii oneste şi responsabile. Cu totul impresionantă s-a dovedit aderarea elitei intelectuale. Scriitorii, mai ales (majoritatea numelor reprezentative), nu încetează elogiile la adresa regelui şi a noului regim de «renaştere naţional㻓. Lucian Boia face puntea cu regimul comunist (neuitîndu-se aderenţa unei anumite părţi din elită cu legionarii): „Tămîierea lui Carol II premerge şi anunţă interminabilul omagiu adus «marelui Conducător». …Iarăşi, problema nu e talentul (Lucian Boia aminteşte, pentru perioada interbelică, de realizări remarcabile în domeniul literar şi ştiinţific), ci caracterul! Un capitol se intitulează chiar aşa: „Cum rămîne însă cu onoarea?“. Aici, răspunsul istoricului e tranşant:mai degraba ne-am supus istoriei, decît am încercat să o înfruntăm.
Da, de prea multe ori ne-am supus istoriei, in loc s-o infruntam. Ideea mea e ca fiecare sa inceapa nu a infrunta istoria ci a incepe sa o scrie altfel : prin propriul exemplu.
Dumnezeu sa ocrotesca Romania.
se pare ca am trecut peste cam toate formularile enumerate mai sus de Dacian.sa va spun ce fac astazi:ma intreb daca Domnul va dori acel lucru sa se implineasca,asta nu inseamna ca eu,nu am nimic de facut si stau cu bratele incrucisate,asteptand ” para malaiata in gura lui natafleta”!nicidecum!imi fac partea ca om,lucrarea o incredintez Domnului ,si-L las ca El sa vorbeasca prin mine,oameni si fapte in viata mea.Sincer toata povara pe care am incredintat-o Domnului si care pana acum ma speteam sa o car eu de una singura,este solutia ideala si la indemana fiecaruia.important ca tot ceea ce faci sa faci ca pentru Domnul!
Excelent Georgiana. Asa fac si eu si …functioneaza. Domnul fie laudat in veci. Amin.