In opinia mea : Da.
Si numai pentru faptul ca sunt oameni, desi un raspuns cinic ar fi ceva de genul : Da, dar nu pe mine sau pe ai mei.
Ar fi insa foarte bine daca :
– nu s-ar grabi in a pune diagnosticul, fara o temeinica analiza a tuturor factorilor care-l pot determina si explica. Daca nu ii cunoaste nici macar din teorie, sau daca i-a uitat, sau se bazeaza doar pe experienta, ar fi bine sa citeasca sau sa se actualizeze informativ. Mai mult studiu teoretic, mai multe stagii de practica alaturi de profesionisti, mai putine excursii ” acoperite „.
– nu s-ar grabi a comunica pacientului banuiala unui diagnostic ( mai ales grav ) pana cand investigatiile nu se finalizeaza. Diagnosticul determina efecte in ceea ce priveste calitatea vietii pacientului si a celor din jurul sau. Pe de alta parte, daca pacientul sau apartinatorii sai sunt bine informati medical, este recomandat a comunica cu ei de la inceput, inclusiv pe logica investigatiilor presupuse de diagnosticul cautat sau posibil.
– ar intelege ca pacientii sau/si apartinatorii lor gandesc ; si astfel i-ar incuraja a gandi impreuna.
– ar recunoaste ( daca este cazul ) prima data fata de ei insisi faptul ca nu stiu ce sa faca si de unde ” sa apuce situatia „. Profesionalismul include constientizarea si acceptarea propriilor limite.
– ar recunoaste fata de pacient sau/si apartinatorii acestuia ca poate pana la un punct, si ca de acolo incolo altii pot. Excelent ar fi ca tocmai el ( medicul ) sa ofere indrumare initiala pacientului sau apartinatorilor acestuia cu lista acelor ” altii „, care pot mai mult decat poate el, sau care pot continua spre bine ceea ce el a inceput.
– ar recunoaste fata de pacient sau/si apartinatorii acestuia ca altii pot mai bine ; cu o rata de succes mai mare. Ar fi excelent daca pacientului sau apartinatorilor li s-ar comunica de asemenea optiunile din tara si din afara ei cuprinzand locurile unde se poate mai bine. O baza nationala si europeana a unitatilor publice si private cu competente pe specialitati nu cred ca ar fi o prostie.
– ar recunoaste fata de pacient sau/si apartinatorii acestuia ca ii este frica, sau ca are rezerve suficiente care il determina a nu-si asuma eventualele riscuri in diagnostic, tratament, interventie.
– ar recunoaste fata de pacient sau/si apartinatorii acestuia ( daca este cazul ) ca are interese statistice sau experimentale. De genul, cazuri pentru doctorate, contracte de cercetare, medicamentatie in testare, etc. Se cuvine desigur a respecta formularistica ceruta de asemenea situatii cu accentul pus pe acordul pacientului sau a celor responsabili de el.
– nu ar cere pacientului si / sau apartinatorilor acestuia sa-si imagineze boala si logica ei. Ar fi bine sa foloseasca planse, machete, materiale filmate, fotografii. Traim intr-o societate informationala, insa in fata propriei suferinte, mecanisme precum, stapanirea de sine si imaginatia se dau peste cap. Stiu, multi vor spune ca daca ar proceda asa si-ar pierde timp pretios. Eu le sugerez : managementul timpului.
– ar explica pacientului si/ sau apartinatorilor acestuia in ce va consta interventia (atunci cand este cazul de interventie) si care sunt riscurile presupuse de aceasta. Nu trebuie sa prezumi ca pacientul stie ce urmeaza sa faci si de ce. Mai bine sa prezumi ca nu stie.
– s-ar stradui sa-si administreze matur orgoliul, mandria, ambitiile, atunci cand miza este binele seamanului tau, fie ca este vorba de relatia cu pacientul sau, fie ca este vorba de relatia cu colegii sai de breasla sau de specialitate.
– si-ar reaminti ca ramane medic si dupa orele de program, si ca profesia lui este una dintre cele mai grele, nobile si frumoase din cele ” date ” oamenilor.
– si-ar reaminti in fata fiecarui pacient ca miza este : insasi viata pacientului. E o mare onoare, dar si o mare responsabilitate.
– ar accepta ca locul lui este acolo ( in special la stat sau si la stat ), numai daca rezultatele il confirma. Rezultate reale si nu imaginare sau scrise usuratic doar pentru ” a da bine ” la statistica.
Lista ar putea fi desigur completata cu alti si alti de ” daca „.
Am scris acest material pentru ca in fiecare saptamana, media aduce in atentie cazuri medicale ( de la stat si de la privat ) ce nu de putine ori se termina rau pentru pacienti, si arunca o umbra de indoiala cu privire la profesionalismul multor cadre medicale din Romania.
Pe de alta parte, sanatatea este o tema ce de voie, de nevoie ne obliga pe fiecare din noi a-i acorda importanta si numai pentru motivul ca nu stim cand ne vine randul noua, sau alor nostri.
Se cuvine a spune de asemenea ca nu doar medicii romani gresesc sau pot gresi. Si celor ” din afara ” li se aplica aceiasi logica in abordare. Acolo totusi sunt cativa ” caini de paza „ : societatile de asigurari, avocatii specializati si sisteme publice populate si cu competenta.
Speram si spunem. Speram…
Sigur ca pot gresi. Toti putem sa gresim. Este uman. Insa nu este o idee tocmai fericita sa pornim la drum cu suspiciunea aceasta.
Uneori mergand cu aceasta idee se trezesc alte ganduri si preconceptii deloc salutare. Nu de alta insa de cad cu lumea internetului si a informatiei accesibile si necertificate a crescut dramatic numarul „pacientilor” care vin la un medic cu (auto)diagnosticul pus de la intrare singura grija ramanand doar daca sa procedeza „asa sau asa”?
Completare excelenta. Multumesc Marius.
In ceea ce priveste accesul facil la informatie – in acest caz al pacientilor – cred ca aduce si asupra medicilor un plus de presiune, obligandu-i a fi din ce mai atenti la ce spun, la ce fac.
Stiu ca se pierde din confort, si se cere din rabdare, dar cine a zis ca viata-i usoara ?
Sa nu mai vorbim de faptul ca multi se duc la farmacie si dupa 2 saptamani de tratamente nereusite vin sa ” dezlegi” diagnosticul
Se vede ca vii din ” transele ” medicinei.
Comportamentul e determinat in opinia mea, fie de faptul ca nu au bani pentru consultul medical, fie pentru ca accesul usor informativ ii face sa creada ca ” se descurca „, fie ca cei ” care stiu ” din jurul lor nu sunt putini.
Si, da, automedicatia lor va incurca consistent pe voi, medicii.
Adaptati-va voi medicii, caci ei se adapteaza mai greu sau deloc. Plus educatie medicala, plus, plus…
Toate comentariile de pana acum sunt pertinente, dar…
Exista un fenomen pe care il poate confirma oricare medic cu ani multi, multi, multi de cariera, medici care au trecut prin ani grei de stagiatura, acumuland o experienta practica egala cu experienta de viata.
Fenomenul este urmatorul: medici tineri ( relativ, cu ani putini de experienta si studii asa cum stim ca se fac la noi – cunosc si cazuri in care medic, somitate a fost revoltat fata de colegi de-a lui din invatamant ca fiul, student la medicina, nu a promovat examene, pe buna dreptate si datorita consternarii profesorului respectiv fata de cunostintele studentului) care lucreaza in spitate apeleaza de foarte multe ori la parerile, opiniile si experienta ( cazuistica si practica) colegilor mai in varsta, „mergand pe mana lor”, a acestora din urma. Acesti medici care „au vazut multe” spun ca o solutie de „indreptare” si de ridicare a nivelului profesional ar fi detasarea medicilor tineri in mediii mai izolate (mediu rural) unde sa nu mai aiba pe cine intreba, fiind astfel nevoiti sa se documenteze mai bine si totodata sa isi asume o decizie.
Da, Dane cunosc persoane, care recomanda asemenea ” calificari ” la locul de munca rural, in cazul nostru.Fara indoiala ca presiunea realitatii produce efecte, dar aduce cu sine si riscuri. Cum in acest caz, miza este sanatatea oamenilor, gasesc ideal ca ” la nevoie ” sa fie pe aproape si un medic cu experienta, disponibil pentru sfat si suport.